(Cătă)

În iulie am ajuns cu cineva apropiat, din întâmplare (sau probabil nu), la Spitalul Bălăceanca. Da, spitalul de psihiatrie folosit peiorativ în unele expresii de pe stradă.

Aveam unele rețineri, recunosc, dar până la final am mototolit reținerile, le-am facut sul și le-am băgat adânc într-un loc întunecat din care să nu mai iasă până nu zic eu.

(Arina)

De câte ori mă văd cu Cătă mă aștept în principal la două lucruri: Unu. Să îmi mai dea al miilea exemplu de cât de mică e lumea și cum cutărescu îl știe pe cutărescu pe care îl știe și ea. Doi. Să mai pună de o acțiune de bine pe undeva. Vreun gunoi de adunat, vreo parcare nesimțită de semnalat la poliție. 

Începe să-mi povestească de cum a fost la Bălăceanca și văd cum ochii i se aprind pe măsură ce intră în detalii. 

„Știi că am fost cu ruda asta a mea la spital pentru tratement. Și ghici ce, Arina? Am întânit o super-femeie acolo. O angajată care face muuulte chestii faine pentru pacienți.”

(Cătă)

La spital am întâlnit-o pe Valentina, angajată ca responsabilă cu activitățile extra-medicale ale pacienților. Locuiește chiar în sat. Ea se ocupă de tot ce ține de relaxare, implicare, activitate, interacțiune, jocuri, lucru manual și altele. 

Îmi arată cum au reușit să reabiliteze o sală mare pe care au transformat-o în sală de lucru pentru pacienți. Arată mult mai frumos decât îmi imaginam. Văd fotolii și mese, jocuri, table, picturi, desene. 

Îmi arată poze cu pacienți implicați atent în tot felul de activități: ba creare de decorațiuni florale, ba de decorațiuni pentru pomul de Craciun, sau îmi arată poze cu ei participând la seri de poezie sau de dans. Mă cuprinsese deja un sentiment de bine.

Apoi îmi povestește că acum câțiva ani conducerea spitalului era exagerat de strictă și nu permitea nimic din ce vedem acum. De vreo 2 ani, de când au venit alți directori, s-au putut face și alte lucruri dincolo de tratamentele medicale pe care le oferă instituția, cum ar fi că s-au deschis porțile pentru voluntari și alte colaborări care să încurajeze interacțiunea dintre spital și lumea de afară, dar și între pacienți. 

(Arina) 

Cătălina îmi povestește cum Valentina a făcut atâtea lucruri faine pentru pacienții de la Bălăceanca și cum vrea să facă și mai multe. Vrea să le amenajeze un spațiu afară iar pentru asta au obținut chiar și o donație. Iar acum au nevoie de cineva care să ridice un foișor în curtea spitalului.

Era așa entuziasmată. Zâmbeam în sinea mea văzând cum povestea ei începea să indice spre unul din cele două lucruri pe care le așteptam de la întâlnirea cu ea: implicarea într-o acțiune de bine.

„Ei și tot vorbind eu cu Valentina, i-am propus să o ajut cu foișorul. Să căutăm împreună pe cineva. Și i-am propus să facem ce putem cu ce avem deja.”

(Cătă) 

Curtea spitalului e mare, plină de copaci. Și bănci. Pe cât de veselă era sala pe care tocmai o văzusem, pe atât de obosite erau băncile. Urât. Mă zgâriau pe ochi. Și atunci a venit.

Ideea. Haide să colorăm băncile!

Cât de greu putea să fie? Deloc.

Valentina zice da, noi evident da (noi=Bogdan, soțul meu + eu) așa că stabilim o zi. Vorbesc cu Arina și-i povestesc. Arina zice da, copiii și echipa de la fundația Seeding Knowledge zic și ei da. Marius camaradul nostru zice da. 27 august rămâne. 

A mai zis cineva da. Diana. Pe Diana am cunoscut-o pe facebook. Și ea locuiește în Bălăceanca.

(Arina) 

Stabilim data de 27 august. 

Cătă se apucă să pună cap la cap: vorbește cu tatăl ei despre câtă vopsea s-ar consuma la fiecare bancă, apoi vorbește cu Valentina despre câte bănci sunt și-mi spune despre o posibilă sponsorizare pentru vopselurile necesare.

Când mă văd cu Cătă data viitoare, aflu că sponsorizarea a picat. Însă, ca un făcut, introduce celălalt element definitoriu pentru ea: lumea cea mică. Acțiunea asta cu vopsitul nu e prima pe care o are în Bălăceanca. 

Atunci când a mers prima oară acolo, pentru tratamentul rudei ei, a fost revoltată de mizeria din preajma spitalului și a anunțat câțiva prieteni că ea se duce să facă curat. 

Firește, s-au mai adunat câțiva oameni de bine și au ajutat-o. Câteva ore, câțiva saci umpluți cu gunoaie și au lăsat locul curat. 

Așa a cunoscut-o pe Diana, care locuiește în sat la Bălăceanca. Când a văzut că s-a făcut curat, Diana a crezut că este rezultatul presiunilor pe care le-a tot făcut ea la primărie. A aflat de pe facebook că nu primăria făcuse curat, ci Cătă și prietenii ei, așa că atunci când Cătă i-a spus de acțiunea cu vopsitul băncilor la Bălăceanca, Diana s-a oferit să doneze vopselurile și materialele auxiliare necesare. 

(Cătă) 

27 august. Ne întâlnim cu toții la metrou: copiii, echipa fundației și noi 3. Eu, Bogdan și Marius. Pornim cu 3 mașini către sat. Senzația a fost încă de la început, că ne cunoșteam deja, deși nu era așa. 

Am intrat în curtea spitalului însoțiți de Valentina și de două psiholoage care mediau interacțiunea dintre noi și pacienți. 

Facem cunoștință, împărțim materiale, stabilim cum și cine vopsește și ne apucăm de treabă.

Unii dintre pacienți pun mâna pe pensulă și vopsesc cot la cot cu noi. Copiii cooperează foarte bine. Aflu că unii dintre ei mai vopsiseră bănci înainte. 1-0 pentru ei la faza asta, eu nu mai vopsisem. 

Vorbim, râdem, ne mâzgălim, creăm curcubee. Le vedeți în poză.  În jurul nostru era un val de nerăbdare să terminăm, pentru că oamenii abia așteptau să se așeze pe băncile cele vechi noi.

Timpul petrecut la spital m-a făcut să nu mai pot să le zic „pacienți”. Sunt oameni. Niște oameni către care alți oameni au trimis curcubee colorate. 

Sperăm ca băncuțele nou-vopsite să îi facă să iasă afară cu mai mare plăcere, să interacționeze între ei și cu natura!

Noi ne vom întoarce curând acolo să mai facem și alte lucruri despre care vom vorbi la timpul lor. 

(Arina)

Plecăm de la spital și-mi amintesc cum toată treaba asta în care oameni și culori s-au contopit, a pornit de la o suferință a cuiva din familie care avea nevoie de tratament psihiatric.

Însă, asta e una din super-puterile cumnatei mele. Nu doar că-și duce bătăliile proprii cu demnitate și tărie. Le face mai ușoare și pe ale altora. Pentru că e prezentă. Pentru că îi pasă. Și intervine cu orice poate. Pentru că știe un lucru pe care adesea îl uităm:

Lucrurile mari sunt lucruri mici aduse împreună.

Îmi zâmbesc. Sunt sigură că va urma. Lumea va deveni și mai mică. Acțiunile de bine se vor înmulți. Și mă bucură să fiu parte din asta.

Lasă un răspuns