S-a căsătorit de tânără și a născut doi copii. Când și-a dat seama că vrea mai mult decât să fie mamă și să aibă o slujbă într-o fabrică, s-a înscris la Școala de Asistente, împotriva descurajărilor primite.

De atunci și până azi, Ligia a parcurs o călătorie plină de aventură în care a fost asistentă medicală, studentă la sociologie, cercetător sociologic pentru ca mai apoi să devină psihoterapeut.  

Însă, dincolo de toate aceste ipostaze, Ligia este un om care stă alături de alții. Fie că le-a fost alături de patul de spital, fie in calitate de terapeut, fie prin inițiativele în care se implică benevol și gratis dar cu tot sufletul, ea reamintește oamenilor aflați în momente critice de resursele din ei. 

Când zic inițiative mă refer la: Cortul terapeutic din Vama Veche, aflat la cea de-a doua ediție în vara lui 2019, atelierele de dezvoltare personală de la Journey Pub – ale căror venituri merg către finanțarea Cortului terapeutic din Vamă sau Învingătoarele de la Brașov. Un grup de terapie și dezvoltare personală dedicat femeilor care sunt sau au fost victime ale violenței și abuzurilor fizice. 

Ligia Moise este clar o ciudată!

Ciudații sunt aceia care sfidează probabilitățile, șansa, soarta și își croiesc propriul drum pornind de la o idee, de la un vis, de la niște convingeri de nestrămutat.

Seria de interviuri Ciudații pune accentul pe acești oameni pentru a îi descoase și a afla: Ce anume îi motivează? De ce nu renunță? De ce nu emigrează? Ce anume le oferă satisfacție în ceea ce fac? Care e partea nevăzută a muncii lor? Ce înseamnă succesul pentru ei? Oare dacă ar fi să vorbesc cu suficienți „ciudați” aș ajunge la o aceeași rețetă a succesului lor? Ce am putea câștiga din poveștile lor?

A.A.: Îmi poți spune care este povestea ta? Și mai ales, care au fost punctele de cotitură, în care viața ta s-a schimbat?

L.M.: Nu am avut cea mai fericită dintre copilării. Singurul punct luminos au fost bunicii mei. Absența tatălui meu și semi-prezența mamei au dus clar la alegerea profesiilor de salvator de mai târziu. 

M-am căsătorit foarte devreme și am devenit mamă la 19 ani, drept pentru care astăzi sunt mamă a doi copii adulți de 31 și 29 de ani. 

În ’92, când Iulia avea 2 ani, m-am înscris la Școala de asistente. Tatăl copiilor nici nu a vrut să audă. Dar pe mine nu m-a interesat. Am dat examenul. L-am luat și l-am anunțat că eu în octombrie încep școala.

În tot timpul ăsta, mă bazam pe bunica. Dumnezeu s-o odihnească! Ea a stat tot timpul cu mine și a crescut copiii.

În ’96 m-am angajat în Spitalul Bagdasar într-o clinică de chirurgia coloanei vertebrale. Deloc ușor! Cred că destul de devreme am înțeles că pacienților le mai trebuie ceva. Îi operăm, îi bandajăm, îi pansăm, îi îngrijim, îi ridicăm în două picioare – pe cei care mai sunt de ridicat în picioare – dar ceva lipsește. 

O primă experiență care mi-a încolțit gândul de „mai trebuie ceva” este asta:

Era vara spre toamna lui ’97. Eram pe tura de noapte. Un bărbat. Accident rutier. Traumatism cervical. Paralizat complet de la gât în jos. 30 și ceva de ani. 

În timpul turei, tatăl pacientului îmi spune că nu a dormit de trei nopți. „Nu puteți să îi dați ceva?”. Nu puteam. Celor în condiția lui le este interzisă administrarea de somnifere. 

M-am dus lângă el. Respira greu. Mușchii intercostali sunt paralizați și respirația se face doar din diafragmă. Până înțelege organismul și înțeleg și ei că lucrurile se întâmplă astfel, tuturor celor în situația asta le este frică să adormă ca să nu moară în somn. 

Fără să am măcar un minim de cunoștințe de psihologie, în noaptea aia am demontat ce construise în mintea lui: „dacă adorm, mor”. I-am explicat cum stă treaba cu diafragma, cu respirația, că eu sunt aici, că tatăl lui e lângă el și ne ia cel mult un minut să ajungem lângă el. 

Dimineață când m-am dus să-i dau tratamentul, tatăl lui mi-a zis: 

„Nu știu ce ați făcut, dar a dormit toată noaptea”

Atunci mi-am dat seama că și ceea ce vorbim cu pacienții este extrem de important. Nu doar tratamentul pe care-l primesc. 

Bunul meu prieten Marian mi-a făcut o surpriză și m-a sărbătorit alături de cei 100 de participanți la PSIHOatelierul „Oglinzile unei zile”. Au fost și vreo 5 torturi… 😛

Au trecut anii și în 2000 am început facultatea. Aveam 31 de ani deja. Divorțată. Lucram ca asistentă pe ture de 12h cu 24. Practic aveam cam 15 zile libere pe lună în care mă duceam la facultate. Am făcut la zi. Mă duceam la cursuri, la seminarii. În primul an m-am dus și după tura de noapte, dar nu am rezistat prea mult. Am găsit cursuri în care nu mai scriam. Era ceva ilizibil. „Aici am adormit”. (râde cu poftă) 

Mi-am făcut lucrarea de licență pe „Anxietatea în bolile neoplazice ale coloanei vertebrale”. În manualul de diagnostic al bolilor era trecută „anxietatea în boală”.

„Stai bre, că sunt atâta boli! Poate că există anxietatea și în apendicită. Dar trece într-o săptămână. Anxietatea în bolile neoplazice e diferită!”

Aceste afecțiuni aduc două mari psiho-traume: diagnosticul amenințător de viață și pareză sau paraplegie/tetraplegie. Iar să le ai pe amândouă – uuff!

Am făcut Facultatea de Sociologie și Psihologie de la Spiru Haret. Am urât cu patimă sociologia. Nu mi-a plăcut deloc! Și ghici care a fost primul job după diploma de licență? La IMAS am făcut cercetare sociologică de la bătut la ușă cu „bună ziua, sunteți drăguți să-mi răspundeți” până la focus group-uri pe produs. Nu am ratat nimic! 

Apoi am început ușor-ușor munca la cabinetul de psihoterapie. Ca orice început, nu a fost deloc ușor. Dacă aveai trei pacienți erai „wow!”. În primul an, înainte de fiecare client eram ca înainte de examen. „Hai să mai citesc ceva!”

M-a ajutat mult faptul că eram mai în vârstă. Începusem și masterul pe psihoterapie cognitiv-comportamentală al doamnei Holdevici la Titu Maiorescu. 

M-a ajutat și experiența avută în spital. Să știi cum să interacționezi cu oamenii, să știi ce întrebări să le pui, cum să te poziționezi, cum să stai departe. 

„Trebuie să înveți să stai departe. Sună aiurea, dar este de fapt definiția empatiei. Trebuie să simți ca și cum ai fi în papucii omului. Însă tu nu ești acolo. Dacă ești și tu acolo, nu suntem decât două găini fără cap care se zbuciumă și mai nimic nu se întâmplă. ”

Dacă tu înțelegi lucrurile ca și cum ai fi în papucii celuilalt, dar ai perspectiva aia largă, îl poți duce și pe celălalt să vadă aceeași perspectivă. 

Știu sigur că asta m-a ajutat foarte mult.

Apoi, ce am mai făcut, au venit așa de la sine. 

Mi-am dorit foarte tare să afle cât mai multă lume cât de mișto e psihologia, cât de importantă e psihoterapia pentru societate. 

„Imaginea mea este așa: un popor este ca un organism. Fiecare dintre noi suntem o celulă. Cu cât suntem mai multe celule sănătoase, echilibrate, care trăiesc armonios, cu atât organismul are tendința de a avea o stare de sănătate bună. Dacă noi terapeuții ajungem în contact cu cât mai mulți oameni și îi influențăm, ei învață că se poate trăi și altfel și avem șansa ca acest popor să fie într-un fel anume. E credința mea. 

De câte ori am ocazia, mă opresc și zic două vorbe unui om. Habar nu avem cât de mult putem să influențăm! ”

Am avut o experiență atât de frumoasă. Eram în spital și întâlneam cazuri în care credeam că eu nu știu ce caut acolo. De undeva am aflat de rugăciunea Sfântului Francisc din Assisi:

„Doamne, dă-mi putere să schimb ce se poate schimba, să accept ce nu se poate schimba și înțelepciunea de a face diferența între cele două. ”

Oamenii cu care aveam de-a face în spitalul Bagdasar, (unde m-am întors și am lucrat ca psiholog între 2008-2012) se aflau într-o situație care nu mai putea fi schimbată. Trebuia ca ei să nu se mai lupte cu ea. 

Mulți ziceau „Dar dacă o să merg iar? Dacă se întâmplă o minune?”

Bilețelul purtat ani la rând în portofel de un fost pacient

Și eu le spuneam; „Eu nu îți iau minunea. Dar până vine, trebuie să-ti scoți pragurile din casă, să pui rampă la intrarea în bloc, să faci alee prin curte. Pentru minuni nu ne trebuie pregătiri, dar pentru viață în scaun cu rotile trebuie să ne pregătim.” 

Nu era deloc ușor să îi aduci în realitatea pe care ei o refuzau. Iar eu încercam să nu le iau speranța într-o minune. Și le spuneam această rugăciune. Ca să n-o uite, le-o mai scriam și pe câte un bilețel. Aveam câteva post it-uri în buzunarul de la halat și le scriam rugăciunea asta. 

Am plecat de la spital și acum vreo 3 ani mă trezesc cu un mesaj pe facebook. „Am fost pacienții dvs. la spital și de atunci port bilețelul ăsta cu mine”. (vezi foto)

Dacă puteți să faceți bine chiar și cu cel mai mic gest, faceți-l. Nu știți ce răsunet are la celălalt om. 

Nu știu dacă există oameni care pot salva lumea. Dar cu siguranță putem să salvăm oameni. Și de multe ori nici nu ne trebuie pregătire profesională. Noi între noi putem să salvăm oameni. Și aia înseamnă de fapt să salvezi lumea. 

După care, la un moment dat am știut că trebuia să renunț. Mă trezeam dimineața la 5 jumate, la 7 eram pe secție, la 3 rupeam poarta pentru că la 4 începeam la cabinet unde stăteam până pe la 9. Așa am ținut-o vreo patru ani jumate. 

Așa că am renunțat la spital. Iar apoi m-a purtat viața pe alte proiecte. Imediat am ajuns la Anais, am început să colaborăm pe proiecte pentru femei victime ale violenței domestice.

Atunci mi-a venit ideea: „Cum le învățăm să trăiască din nou?” și am început cu acest proiect pilot care a durat un an, la Anais. Mă întâlneam cu 7 femei, joia. A fost o experiență ex-tra-or-di-na-ră. 

Atunci am auzit una dintre cele mai frumoase metafore despre ceea ce înseamnă profesia mea. După vreo 6 luni de terapie, una dintre femeile din grup mi-a spus:

„ Știți cum mă simt? Am văzut la Discovery aseară cum se restaurează operele de artă, cum dau la o parte praful, mizeria și tot ce s-a mai pus în timp și mă gândeam că așa faceți cu noi. Dați la o parte cuvintele urâte, gesturile, tot ce ni s-a făcut urât, tot ce nu e al nostru și știm că într-o zi vom rămâne doar noi. Într-o zi voi râmâne doar eu.” 

Cred că a fost prima oară când mi-am dat voie să-mi dea lacrimile în fața unui pacient. Să nu crezi că nu-ți mai vine, mai ales când lucrezi cu traume! 

Mi-am dat seama că un an de zile e mult și am zis: „Hai să accelerăm procesul, să turăm puțin motoarele”. Și am să fac chestia asta începând de sâmbăta asta cu Învingătoarele de la Brașov deocamdată. Le-am spus fetelor că eu sunt dispusă să vin o dată la două săptămâni să țin workshopul.

Dacă eu le amprentez și le orientez suficient de bine, ele vor putea să răpândească chestia asta la cât mai multe femei. 

Într-o discuție cu Andreea Tincea pe care o știam de la editura Herald și acum era la Journey, i-am povestit că am în cap ideea de a susține un atelier de manangement al emoțiilor. 

De-a lungul anilor de terapie am ajuns la concluzia că oamenii nu știu să își definească emoțiile. Dacă îi intrebi pe majoritatea oamenilor ce fac, o să-ți spună: „nașpa” sau „bine”. Când le zici: „hai să detaliem un pic!” îți răspund că „nu știu!”.

Eu am identificat în limba română vreo 80 de cuvinte care ne pot defini starea. Andreea m-a întrebat: „Nu vrei să le spui oamenilor despre asta?”. Așa că am făcut aceste ateliere la Journey Pub. Am ajuns la 100 de oameni pe ediție. Ceea ce este foarte bine. 

Apoi, pentru că Andreea dă niște comunicate de presă foarte bune, am fost invitată la Orașul Vorbește cu Ioana Baldea Constantinescu la RRC. Cu ea am avut o potriveală din prima. Am intrat în direct și a fost perfect. Are talentul ăsta de a-ți pune întrebările de așa manieră cât tu să nu realizezi că ești la radio. 

După un an de atunci, am fost invitată să țin o rubrică săptămânală vinerea pentru câteva minute în care vorbeam despre ce voiam eu. Și ca să vezi, mi s-a întâmplat ceva drăgut pe stradă: o persoană, o tânără cu deficiențe de vedere m-a recunoscut după voce. „Sunteți doamna de la radio”.

Cumva ne răsplătește Dumnezeu. Răsplată în sensul de „Continuă să faci. Ești pe drumul cel bun.” Îți creează niște repere. 

Imagine surprinsă în timpul campaniei din vara 2019 a Cortului terapeutic
Vama Veche 😀

A.A.: Și la Cortul Terapeutic cum s-a ajuns?

L.M.: Alex Bușilă, coleg de facultate, care e profesor de psihologie, a zis că s-a săturat să vadă copii triști. „Vreau să punem un cort în Vama Veche și să informăm oamenii că există terapie, că terapeuții nu au coarne. Vreau să vorbim cu ei și să-i facem să înțeleagă că terapia e bună.”

Așa am ajuns anul trecut să punem cortul în Vamă. Pe banii lui Alex. A fost o experiență fabuloasă!

Pentru că e o campanie de informare, am numărat persoanele cu care am vorbit. 890 anul trecut și 799 anul ăsta. Dar anul ăsta am fost mai vizibili. A venit media către noi. Tananana a zis: „Cuuum? Faceți asta și noi nu știm?? Ia faceți voi un gingle ca să-l dăm la radio!” .

Sub umbrela Cortului Terapeutic, marea șmecherie pe care vrem noi să o facem este să facem Școala Vieții. Un program prin care să ne adresăm elevilor de liceu prin care să facem: dezvoltare personală, orientare vocațională și orientare profesională.  Dacă de atunci tu îi formezi mai echilibrați și mai orientați alea sunt niște bătălii câștigate. Vom vedea ce va fi. Aici chiar ne lovim de lipsa fondurilor. 

Dar bun e Dumnezeu și mare. Nu prea se poate fără El. De-aia eu îl tot pomenesc pe Șef. Nu mai am naivitatea să cred că doar eu pot să fac chestii. Și e mai mișto așa, pentru că în momentul în care zici „Doamne Ajută!” ai impresia că nu le mai duci singur. 

Antoaneta Ralian, printre cei mai mari traducători de limba engleză de la noi din țară a dat un interviu spre sfârșitul vieții și a zis: ”Îmi pare rău că am fost atee pentru că în momentele grele nu am avut cu cine să împart povara.”

De câțiva ani am cabinetul la parterul unei case și trebuie să străbați curtea ca să ajungi la poartă. Pe drum, când merg să deschid unui client, zic: „Doamne dă-ne gândul bun la amândoi!”. Așa am impresia că nu le duc singură. 

În munca de terapeut ești singur. Nu poți să zici: „stai să citesc acum într-o carte”. Nici nu vine cineva să-ți zică: „nu e bine, hai să facem altfel!” sau: „părerea mea este că”. Profesia de terapeut este solitară. Așa și trebuie. Legătura care se creează este ca nici o alta: persoana din fața ta nu îți este rudă, nu o iubești, nu e prietenie. Dar este o legătură, o libertate pe care de multe ori nu o avem în alte relații.

Iar dacă mă întreabă cineva, eu am cea mai frumoasă profesie din lume. 🙂 

A.A.: Te consideri un om de succes?

L.M.: Să definim succesul! Ce înseamnă să ai succes? Nu vreau să mă consider un om de succes după ce înțelege societatea din asta, dar cu siguranță mă consider un om împlinit. Mi se pare mult mai important. Știu că nu am trăit degeaba și de o fi să mor azi. 

A.A.: Care sunt calitățile sau super-puterile la care apelezi?

L.M.: Cred că am o mare capacitate de reziliență. Ca trestia aia pe care o pune vântul la pământ și ea odată se ițește și e tot dreaptă. 

Râsul mă ajută enorm.

Am învățat cu mulți ani în urmă:

„Când e bine, să-mi fie bine și să-mi umplu traista. Iar atunci când mi-e rău, am la ce să mă întorc.”

Dacă se întâmplă ceva mai puțin plăcut sau chiar rău în viața ta, după ce te trezești din pumni, simpla întrebare: „Dar eu cum eram înainte de chestia asta, înainte de întâlnirea cu omul ăsta? Eram bine. De ce eram bine? Pentru că făceam una și alta. Și acum cine mă oprește?” Asta însemnă să mă ancorez în realitate. Să nu stau să mă plâng că nu știu ce s-a întâmplat. Dacă e un motiv pentru care să fiu tristă, plâng, dar nu îl las să-mi invadeze tot, să-mi anuleze tot ce înseamnă viața mea. 

Dacă a dispărut un om din viața mea, eu tot profesionistul ăla sunt, am tot prietenii ăia, copiii sunt tot acolo, satisfacțiile, cărțile, filmele mele sunt tot acolo. Șmecheria e să nu lași un lucru negativ să-ți invadeze toată viața și tot psihismul. Pot să fiu tristă 5 minute, juma’ de oră, dar dup-aia îmi revin. Trebuie să fiu profesionistul, trebuie să fiu părintele, trebuie să mă duc la concert, tot mă bucură oamenii ăia.

Visele ni se îndeplinesc atunci când le insuflețim noi cu pasiune și ades cu zbucium, cu renunțări și sacrificii, dar mai ales cu încăpățânarea constructivă dată de credință…
Atunci apare lumina in ochi, acea lumină venită din suflet și pe care Roza Zah a surprins-o în în ochii mei în fotografia asta.

A.A.: Care e convingerea care te motivează? 

L.M.: Life is good if you make it good.

A.A.: Care este obiceiul care te-a adus în punctul în care ești?

L.M.: Să nu renunț. Nuuu! Dacă nu aveam chestia asta să duc lucrul la bun sfârșit n-aveam nici o șansă. Am avut parte în spital de o întâmplare atât de simpatică. Semnam condica de medicamente și colegul meu psihiatru îmi zice: „Băi Moise, tu și pe ultima pagina ai semnat fără să dai rasol.” 

„Normal! Tot ce te apuci să faci pe lumea asta trebuie să duci la bun sfârșit. Altfel cum? Succes înseamnă să continui când toți ceilalți renunță. Nu am zis eu asta. Dar ăsta e adevărul. Asta m-a adus unde sunt.” 

A.A.: La ce ai renunțat ca să obții ce ai obținut?

L.M.: La orgoliu. Orice viață și orice relație reprezintă o sumă de compromisuri. Singura alegere pe care o mai avem de făcut este să facem acele compromisuri care ne lasă să dormim noaptea. 

A.A.: Ce nu ai putea să faci niciodată ca să obții ce vrei?

L.M.: Să îmi încalc principiile. Adică să fac rău. Mă rog la Dumnezeu constant. „Ajută-mă să nu fac rău.” 

La nivel declarativ toți vrem să fim buni, să facem bine. Dar de la a face rău până la a face bine e cale lungă. Să ne oprim din a mai face rău înainte de a ne dori să facem bine. La mijloc e acest „primum non nocere”. În primul rând să nu faci rău. 

Dacă noi, azi, ca omenire, ne-am opri din asta, de la un cuvânt urât sau o palmă până la un război mondial, dacă noi ne-am opri din a mai face toate lucrurile astea, what a wonderful world this could be

Care suntem în stare să facem bine, bine. Până atunci, să ne oprim din a mai face rău.

Răul există în fiecare dintre noi. Oricine poate oricând să aibă o reacție nepotrivită. Iar ce face terapia este să îți crească acest prag emoțional. Atunci nu ai să mai hipereacții decât la stimuli foaaaarte puternici.

A.A.: Care e primul lucru la care te gândești dimineața?

L.M.: Mă bucur că m-am trezit! (râde cu poftă) 😛 

Am totuși 50 de ani! Este incidența multor boli. De mulți ani fac chestia asta. „Yes! M-am trezit și azi! Foarte tareeee!” (și trage mâna la piept cu pumnul strâns puternic ca după un câștig luptat pe care-l savurează)

Unul din lucrurile groaznice care mi s-a întâmplat este că într-o zi m-am trezit fără prietena mea. Am primit un telefon care-mi spunea că ea, la 45 de ani, a făcut un accident cardiovascular și a murit. Eram prietene de 40 de ani și m-am trezit fără ea. 

Ea încă o dată mi-a arătat ce știam eu încă din spital: fiecare zi contează și trebuie s-o trăim plenar, cu bucurie și recunoștință. 

Oamenii nu știu să trăiască sentimentul ăsta de gratitudine. Pentru simplu fapt că respir, merg, aud, văd, vorbesc, înțeleg ce mi se spune. Iar lista poate continua: am un acoperiș deasupra capului, am mâncat azi. Iar de când am aflat de refugiați…noi două bem ceai cu miere? Suntem norocoase! Și trebuie să fim recunoscătoare. Dar lumea uită. Știe să spună: „Vai, dar cât de rău tăiesc, cât de greu îmi e, aia nu e bună, mie nu mi s-a întâmplat, eu nu am nu știu ce…” Uită-te pe lista cu ce nu ai. Dar poți să te uiți pe lista cu ce ai.

Eu mă uit. Și-atunci, în fiecare dimineață eu mulțumesc. „Yessss!”

A.A.: Cu ce gând adormi seara?

L.M.: Mă rog. Te și curăță cumva. Mă întâlnesc cu destul de mult rău și suferință în fiecare zi. Trebuie să faci un duș și minții și sufletului. Rugăciunea poate fi ca un duș pentru minte și suflet pe care ți-l faci în fiecare zi. 

A.A.: Care e experiența negativă fără de care nu ai fi cine ești? 

L.M.: (respiră adânc) Dacă nu aș fi trăit abandonul probabil că nu aș fi fost un terapeut atât de bun. 

A.A.: Ce i-ai spune unei Ligia copil?

L.M.: Îți mulțumesc că ai fost cuminte și harnică. 

A.A.: Varianta ta din viitor, dacă ți-ar vorbi azi, ce ți-ar spune?

L.M.: Ce babă cool ai ajuns! (râde) Dacă mă mențin așa și nu am cine știe ce derapaje, cred că am să fiu foarte mândră de mine. Deocamdată nu prea îmi permit. Sunt mulțumită, încântată de ce sunt azi, cu toate lipsurile care există. Dar dacă voi continua așa, am să fiu mândră. 

A.A.: Ce îți face ochii să sclipească?

L.M.: (șoptind) Iubirea. Iubirea pe care o văd manifestându-se. Că e vorba de copii, părinți, cupluri, oricea ar fi.

Și când văd că munca mea contează. 

Și cred că cel mai tare îmi sclipesc ochii când mă uit la copii. Copiii mei. Da. Nici nu trebuie să-i văd. Trebuie doar să-mi aduc aminte de ei. 

A.A.: Ce modele ai avut de-a lungul vieții? Și cu ce ai rămas de la ele?

L.M.: Bunica mea era un munte de toleranță și bunătate. Eu credeam pe vremea aia, că nu e bine. Că toată lumea o să te creadă prost. A trebuit să fac terapie ca să învăț să fiu ca bunica mea. 

M-a mai amprentat foarte tare întâlnirea cu profesorul Panoza. Mi-a fost șef. Un om de o mare finețe emoțională. Genial ca neurochirurg. De la el am învățat că trebuie să ai grijă când lucrezi cu oameni. 

„Nu există „merge și așa” când faci lucruri care schimbă vieți. Trebuie ca lucrul să fie mereu bine făcut. Fără rabat. L-am văzut operând și îngrijind pacinenți așa. Eram tânără când ne-am întâlnit și a pus amprenta asupra a ceea ce am devenit. Noi puteam să murim toți pe lângă el, dar dacă pacientul trăia, aia era tot ce conta.”

Dacă îi spui unui om: „Da, te iau în terapie”, cum e cazul meu sau „Da, te operez” după aceea nu mai există: „M-am răzgândit”, „Nu știu”, „Nu pot”. Nu există așa ceva! Faci tot ce ține de tine! Doar așa îți depășești limitele. Altfel, ești și tu pe acolo. 

A.A.: Astăzi ai modele?

L.M.: Știi cine mă uimește? Nu îmi vine să cred ce efect are – Greta Thunberg! Ai văzut ce a fost vineri? Ce locomotivă de om! Ea îmi arată clar că se poate! Și din câte știu, are o tulburare din spectrul autist. Parcă Asperger. Asta apropo de stigmă.

Greta e atipică, dar asta ce înseamnă? Sau cum e și cu nebunii. Ne-bunii. Nu știm ce e acolo. Hai să ne oprim din prostia asta. Nu știm noi să ajungem la ei. E neajunsul nostru. Nu-i problema lor. 

A.A.: Ai fost sprijinită? Au fost oameni care au crezut în tine? Care te-au aplaudat?

L.M.: Bunica. Nici nu aș fi putut fizic să fac față. Cu copii și școli. Nu ieșeam pe ușă fără să mânanc felia de pâine cu unt și să beau ceaiul (cafeaua mai târziu). Sau mă întreba: „Așa pleci? Nu crezi c-o să-ți fie frig?” Iar eu aveam 40 de ani. 🙂 

În afara de bunica, nu știu…

A.A.: Oameni care te-au contestat? Au fost? 

L.M.: Nu m-au contestat. În afară de tatăl copiilor, care zicea: „Ce îți trebuie ție? Termină cu prostiile”. Iar eu eram funcționar economic într-o fabrică. Aș fi putut să ies la pensie de acolo. Fabrica aia încă mai există. 

Când am făcut facultatea, lumea nu dădea năvală la psiho-terapie. Cred că am fost ca în metafora aia cu broscuța surdă. Știi despre ce zic? Cu concursul borscuțelor care trebuiau să urce un munte. Ăia de pe margine le ziceau: „Ce vă trebuie? Terminați! Nu o să ajungeți!”. Broscuța care a terminat prima era surdă. Cred că am fost o broscuță surdă. Datorită determinării. Dacă am zis că fac un lucru, eu îl duc până la capăt. 

Vin destule lucruri către mine. Să o facem și pe aia și pe aia. Am învățat să aleg la ce zic da. Dar, dacă am zis că o fac, o fac. Am învățat să zic: „Ce resurse presupune? Timp, energie, bani?. Hai să vedem dacă am de unde, dacă sunt dispusă.”

Când am zis că încep grupul cu Învingătoarele la Brașov – sună frumos în teorie. Însă practica nu mai e așa. Vineri să termini terapiile, să te sui pe tren, să ajungi acolo și sâmbătă dimineață să fii fresh ca să vorbești timp de două ore liber…nu mai sună așa idilic. Iar toate astea le fac fără să cer bani. (râde) 

A.A.: Ce îți spui când o dai în bară? Sau când ți se îneacă corăbiile?

L.M.: Sunt lucruri diferite. Cred că am dat-o în bară foarte rar. Ca psiholog, s-a întâmplat ca eu să nu ajung la omul ăla iar el a renunțat. Dar asta se întâmplă în cariera oricărui terapeut. 

Când mi se îneacă corăbiile mă retrag eu cu mine ca un animal care trebuie să-și lingă rănile. Dar asta nu se întâmplă în viața profesională, ci a Ligiei. Atunci anunț și mă retrag. Mă duc, mă plimb. Îmi caut resursele. Ca să pot să merg mai departe.

Cel mai prețios lucru pe care l-am primit este: prietenia
Fotografia este făcută de bunul meu prieten Marian 🙂

A.A.: Te-ai gândit să emigrezi?

L.M.: Acum vreo lună m-am gândit prima dată. Pentru că e foarte greu ce se întâmplă în România. De ani de zile stau în stradă. Zbier ca o căpiată. Vezi că nu se mișcă lucrurile, sau se mișcă prea puțin.

M-am gândit. Am cochetat cu ideea. Primul gând a fost că nu am unde. Aiurea! Sunt atâtea comunități de români în atâtea țări. 

Dar nu plec. Pentru că eu cred că suntem datori poporului din care facem parte. Trebuie să dăm înapoi. Suntem celulele alea. Nu se poate să emigreze toate celulele. Nu mai rămâne organismul! 

A.A.: Ce îți oferă satisfacție în ce faci?

L.M.: Să văd omul ăla că e mai luminos după câteva întâlniri cu mine, că e mai încrezător în forțele proprii. Și după mai mult timp, să văd că are o viață frumoasă și echilibrată. Când văd că mai apar și copii, oau!

A.A.: Care e partea nevăzută a muncii tale?

L.M.: Cred că nu se văd momentele în care ești îngrozitor de obosit. Am zile în care mă duc spre casă și pe drum mă gândesc: „Ce bine că nu e nimeni, că nu mai trebuie să vorbesc sau să fac mâncare!”. (râde puternic).

Partea nevăzută e că atunci când ne vedem noi între noi, terapeuții, orice întâlnire se termină cu „am un caz…” În care crezi că nu ai făcut bine, ceri părerea altuia sau ai fost atât de amprenat încât simți nevoia să împărtășești. Asta e o față nevăzută. 

A.A.: Care e visul tău cel mai mare?

L.M.: Hehe! Să fac o clinică unde să poată veni oameni săraci sau fără casă să își panseze o bubă, să primească o aspirină. Îți dai seama ce ar însemna? 

A.A.: Eu îți multumesc, am terminat!

L.M.: Îți mai pare că sunt atât de ciudată?

A.A.: Hahaha! Ești chiar mai ciudată decât mă așteptam! 

***

Ce mai pune la cale Ligia în perioada următoare?

  • Cortul Terapeutic ediția din 2020! C.T. este o inițiativă a lui Alex Bușilă. Și s-a aflat la a doua ediție în vara anului ce tocmai a trecut – 2019. Alex a venit cu mare parte din sprijinul financiar pentru ca cele două ediții să aibă loc, iar Ligia a făcut parte dintre voluntarii care și-au propus să ademenească tinerii din Vama Veche spre binefacerile terapiei. Cei doi și-au unit forțele cu un al treilea, ca-n povești, – Cosmin Badea – și au deschis seria unor ateliere la Journey Pub pentru a face rost de fonduri pentru Cortul Terapeutic din 2020. Așadar, de participi la vreunul – sau mai multe – din atelierele astea, nu doar că poți să descoperi și să pui la treabă resursele nelimitate din tine, dar îi mai și încurajezi pe oamenii ăștia să meargă la anul să le explice tinerilor din Vama Veche cum stă treaba cu terapia.
  • Cel mai recent dintre ateliere, Curajul de a fi imPerfecți, a avut loc pe 24.09 și a adus în discuție perfecțiunea, imperfecțiunea și curajul de a ne arăta lumii așa cum suntem…imperfecți.
  • Rețeaua Învingătoarelor este un nume generic dat unei inițiative care și-a dorit să ofere sprijin femeilor victime ale abuzurilor și violenței domestice. Ligia este parte din grupul Învingatoarelor de la Brașov, un grup de sprijin și dezvoltare personală dedicat femeilor care sunt sau au fost victime ale violenței domestice. Mai multe detalii și povești răscolitoare vezi în articolul Recorder.

Cu bine!

Lasă un răspuns