Trecuseră deja câțiva ani de când eu și soțul meu ne doream să avem un copil și copilul părea că nu ne dorește înapoi. Ne sfătuim ce ne sfătuim și hotărâm să începem investigațiile. 

Din aproape în aproape, ajungem de la analize de rutină la examinări amănunțite și invazive. Rezultatele ieșeau perfect. Nimic de natură medicală nu indica vreo problemă care să facă copilul ăsta să ne ocolească. 

În tot timpul ăsta, dorința noastră și eforturile deveniseră așa intense încât discuțiile cu apropiații noștri virau rapid către „ce se mai aude de copil?” iar răspunsul nostru era mereu unul oftat și dureros. 

Pe fețele lor vedeam impasul în fața răspunsului nostru. Dacă ne încurajau ca să ne simțim mai bine acum, ne va durea răspunsul negativ de data viitoare. Dar alegeau să ne încurajeze.

În toată acea perioadă tumultoasă, încercam să înțeleg.

Care e treaba aici? De ce se întâmplă lucrul ăsta? E ceva ce trebuie să învăț sau să fac înainte de a mi se putea întâmpla asta? Sau poate ar trebui să renunț? 

Ne gândeam deja la o posibilă adopție. Și era ok și așa. Ne gândeam că poate asta ne spune universul. Că un copil nu e musai al tău când îl faci, ci când îl iubești. Iar noi asta ne doream. Să aducem un copil în cercul nostru de iubire.

Un om drag sufletului meu, care m-a ajutat și sprijinit enorm în acea perioadă mi-a zis:

„Arina, poate e o problemă de natură energetică. Poate ești așa îndârjită să fie ca tine, că nu mai accepți alt mod de a fi al lucrurilor. Lasă puțin lucrurile să curgă natural și vezi ce iese.”

Nu am priceput la ce se referea. De când mă știam așa am făcut totul. Mi-am dorit. Am muncit. Am obținut. Când nu s-a putut, am înțeles de ce și am renunțat. Acum însă nu avea sens. Analizele erau perfecte. Ce să las să se întâmple de la sine?

***

Sunt pe holul clinicii. Aștept să intru pentru a treia inseminare. Primele, deși totul părea perfect, nu au reușit. 

Ceva din mine a luat hotărârea că asta e ultima dată. Corpul meu nu mai poate fi o fabrică stricată care refuză să facă un copil. Mintea mea nu mai suportă emoțiile testelor de sarcină care se încăpățânează să spună „nu”. 

În minte îmi rulează toate eforturile și nebunia trăită în ultimii ani: doctorul care din lipsă de implicare, a efectuat inseminarea unui folicul ce nu mai era viabil, doctora care mi-a administrat din greșeală o doză de 10 ori mai mare de stimulent pentru ovulație iar apoi tot ea a țipat la mine acuzându-mă de iresponsabilitate, injecțiile pe care am învățat să mi le administrez singură la ora precisă, partidele de amor sec făcute la ora calculată a maximei fertilități, durerea testului de permeabilitate a trompelor, fluctuația într-o secundă de la „poate acum” la „nici de data asta”. 

Sună telefonul. Vărul meu Tudor. Încearcă să-și controleze vocea câteva secunde însă cedează emoțiilor și începe să plângă. „Arina, a murit tata.” 

Eram la curent cu starea lui de sănătate. Știam că umblase prin spitale în ultimul an. Însă îl văzusem cu 3 luni în urmă, de sărbători. Era bine. Ne luaserăm la revedere ca mereu. El și mătușa ne-au condus la poartă și ne-au zâmbit până când nu ne-au mai putut vedea. 

Vărul meu îmi spune că ne-a ascuns faptul că avea cancer. Fusese rugămintea unchiului meu. Să nu spună nimănui.

  • Puteți intra! 

Mă ridic de pe scaun și parcă corpul nu mai e al meu. Lacrimile îmi curg fără să le pot controla. Dar și parcă fără să le simt. Locul agoniei legate de sarcina aparent imposibilă l-a luat această durere. În cap îmi rulează acum amintiri cu unchiul meu. Sunt tare frumoase. Însă se lovesc de finalul brusc. Și fiecare lovitură mai brobonește o lacrimă în ochii mei. 

Doctora mă vede și crede că e din cauza situației cu copilul. Această doctoră a fost îngerul meu păzitor în ultimul an de când am descoperit-o. 

Când am venit cu dosarul meu cu mii de hârtii, analize și ecografii, ea a fost cea care mi-a explicat cât de incompetenți și indolenți au fost doctorii de dinainte. Și mi-a promis că va face tot posibilul ca să obținem copilul dorit.

Ei chiar îi pasă. În cabinetul unde discutăm și stabilim pasul următor al intervenției noastre are un panou cu sute de poze cu copii făcuți și de mâna ei. Părinții îi trimit poze cu copiii și când ei împlinesc 5-6 ani. Iar ea le știe poveștile tuturor și vorbește de ei cu ochii sclipind de bucurie.

Specializarea ei este de embrionolog. Ea introduce viață în pântecele mamelor care se împotrivesc menirii lor de a o crea. Un fel de complice uman al lui Dumnezeu.

Îi spun că nu e din cauza copilului. Ci a unei morți de care am aflat acum 3 minute.

Zâmbește înțelegător și mă mângâie blând. 

Mă dezbrac și pun halatul de spital. Mă urc pe masă cu mintea împrăștiată.

Cunoșteam procedura. Însă de data asta nu-mi mai păsa. La ce bun, oricum? Probabil nu va ieși. E oricum ultima oară. Vom adopta. Și mă las pradă agoniei.

De obicei țineam cu mâinile de marginea mesei pe care stăteam întinsă și mintea mea încerca să-și imagineze unde ajunge furtunelul acela și ce se întâmplă pe acolo de nu iese copilul ăsta odată. 

Acum las mâinile să atârne pe lângă masă. Lacrimile curg și în capul meu rulează amintiri cu unchiul meu. Ce om minunat! Ce de iubire împăștiase în jurul lui în timpul vieții. Iubire din care am primit și eu. Și se simțise așa bine. Și mă las purtată pentru câteva secunde de sentimentul ăsta de bine pe care îl ai când primești iubire.

  • Am terminat! Procedura e gata! A mers foarte repede de data asta. Am un sentiment bun. Cred că va ieși băiețelul pe care ți-l dorești. 

Revin la realitate și ceva din mine știe că așa este. Băiețelul va veni.  O să-l cheme Tudor. Ca pe vărul meu. O să duc mai departe cercul de iubire în care m-a primit și pe mine unchiul meu. Dacă până în acel moment fusesem partea din cerc care primise, am devenit în acea secundă partea din cerc care oferă.

Image by Adrian Balea from Pixabay

***

Înțelegeam acum ce-mi spusese omul drag mai demult. Cu a lăsa lucrurile să se întâmple. 

Șocul morții unchiului meu m-a scos din îndârjeala mea. Băiețelul meu a ales să vină doar după ce am priceput această lecție. Că un lucru așa prețios cum e viața, implică mai mult de controlul nostru limitat. Implică necunoscut, nebănuit, dar nu-mai-puțin-miraculos. Un dans fin între a ține cu dinții și a da drumul exact când trebuie, între a pricepe când e cazul să acționezi și când e cazul să accepți cursul lucrurilor. Ce lecție prețioasă înainte de a deveni părinte!

La părinți și nu numai văd adesea tentația de a controla cât mai mult din orice are legătură cu subiectul iubirii noastre. Dorim să protejăm ceea ce iubim. 

Însă, viața presupune mai mult de controlul nostru. Și ce bine! Ar fi o plictiseală maximă să ne învârtim în ceea ce este măsurabil, știut și controlat de noi oamenii. 

Dacă viețile ne-ar fi doar ce putem controla, cine ar alege să sufere vreodată? Sau să piardă? Să se rătăcească? Și reversul lor nu sunt: bucuria, prețiozitatea, regăsirea? Viața le cuprinde pe toate. Nu se poate una fără cealaltă. Iar atunci când dorim să protejăm de disconfortul suferinței, pierderii sau a rătăcirii, protejăm și de reversul cu care ele vin.

Într-un fel ciudat, pare că universul funcționează spre binele nostru. 

Dacă suntem dispuși să acceptăm o altă optică asupra lucrurilor. Optica în care binele și răul, durerea și binecuvântarea, strânsul cu putere și renunțarea vin mereu la pachet. 

Viața băiețelului meu a început când s-a sfârșit a unchiului meu. Iubirea ce am primit-o până atunci, a devenit iubirea pe care urma să o ofer. Cercul e perfect.  

Un alt fel de a zice că totul e un flux, că totul vine și pleacă, că un „la revedere” dureros e urmat de un „bine te-am găsit” care mângâie.  

Și nu e caraghioasă încăpățânarea noastră de a ne împotrivi acestui lucru? Când eu una nu am mai făcut asta, s-a creat viață…

Băiețelul nostru năzdrăvan urmează să împlinească 6 ani curând. Și ce aventură plină de „dincolo de control” a fost, este și sunt sigură că va fi! 

Lasă un răspuns