Calea Griviței, într-una dintre după-amiezile cu lumină bună. Merg împreună cu soțul meu și împingem pe rând la căruciorul de copil. Sporovăim despre tot și toate. Ne oprim la un semafor și așteptăm relaxați să se facă verde.

Din spatele nostru, o voce de bărbat spune timid:

“Bună ziua, vă rog nu vă speriați, nu cerșesc”.

Am rămas un pic încurcată, pentru că nici prin gând nu îmi trecuse că ar fi fost vreun cerșetor, credeam inițial că vrea să întrebe cât e ceasul.

“Sigur, spuneți”.

În fața noastră era un domn mărunțel, cu fața luminoasă îmbrăcat într-un pardesiu maro, deschis la nasturi.

“Spuneți, vă rog”, îl încurajez.

“Cum ajung la Grivița Roșie, știți? Pe acolo prin zonă trebuie să ajung”. 

Soțul meu începe să-i explice. E chiar în direcția în care ne îndreptăm și noi așa că îi propunem să mergem împreună până când ni se separă drumurile. Pare însuflețit de o bucurie mare. Ne povestește ceva de o maternitate. Am presupus că naște fata lui și că merge să-și vadă nepotul. Îl întreb senină dacă așa e. Nu, nu-i naște fata. 

“Ok, unde mergeți?”

“Acasă” zice zâmbind. Am crezut că glumește. 

“Păi…nu știți unde stați exact?”

Nu”, spune liniștit. “Am punct de reper Grivița Roșie și doi copaci, dar…sunt cam multi copaci pe străzile astea, nu mai recunosc…”

Fac un schimb scurt de priviri cu soțul meu, semn că amândoi înțelegem ce se întâmplă cu bătrânul senin din fața noastră. Și el continuă amuzat: 

“Eu le-am zis că plec, dar nu m-au crezut. Așa că mi-am luat pantalonii ăștia curați, pardesiul și am ieșit. Și … nah .. .am mers puțin cu autobuzul și m-au amețit copacii”.

Zâmbește atât de liniștit că e dezarmant.

Photo by Frantzou Fleurine on Unsplash

Îl întreb de buletin. Scoate un portomeu cu diverse în el și începe să caute. Hârtiuțe peste hârtiuțe. Pe unele dintre ele sunt notate niște numere de telefon și niște nume.

Îl întreb cine sunt oamenii. Nu știe exact.

Sun la două dintre ele. Nu răspunde niciunul.

Ce să facem, ce să facem?

Îi propun să ne oprim acolo unde eram, fix în fața cimitirului de pe Calea Griviței. Îi spun soțului meu să-l țină de vorbă un pic, mă retrag 4 pași și sun la 112. Le explic pe scurt care e treaba, îmi spun să rămânem acolo unde suntem că vine repede un echipaj. 

Mă întorc lângă ei, când îmi sună din nou telefonul. E unul dintre numerele care nu răspunseseră mai devreme. O voce gâtuită îmi răspunde. Întreb dacă îl cunoaște pe domnnul Badea. 

“Doamne, e soțul meu!”, spune vocea aproape stinsă. 

“Are Alzheimer. E bine? E bine?” și se stinge iar. 

Parcă simt golul rece din genunchii ei și inima din gât, aproape ca și cum ar fi vorba de gâtul și genunchii mei.

“Da, e bine. Suntem pe Calea Griviței, trebuie să sosească un echipaj de poliție, dați-mi vă rog adresa să le spun polițiștilor unde să-l aducă”. 

Doamna îmi dă adresa, vine echipajul cu doi polițiști tineri cărora le zic unde să-l ducă. Îmi spun că e destul de des întâlnită situația asta, că de obicei bolnavii poartă niște semne distinctive pe care bătrânul nostru senin nu le avea.

Ne luăm la revedere de parcă ne cunoaștem de o viață.

El la fel de senin, chiar dacă urmează să fie însoțit de niște oameni în uniformă. Îmi e teamă că-l vor speria, dar nu. Nu pare că știe ce înseamnă teama. Fusese câteva ore liber, rătăcind după doi copaci.

Pardesiul lui lung și curat încălzește corpul unui om în care uitarea și-a făcut cuib. Pare că fac casă bună împreună, deși cred că teama care a dispărut din el a migrat pe umerii familiei.

Mă gândesc la timiditatea cu care s-a scuzat că nu e cerșetor. Oare cineva îl ocolise înaintea noastră, crezând că e este? 

Oare tu, cel care citești acum, tu ce uiți? Un nume, un număr de telefon, o carte în tren? Ai timp ca în viteza lucrurilor zilnice, să rămâi un pic să asculți un om care uită unde îi este casa? Să nu-l lași să se simtă cerșetor? Da, știu că ai. Toți avem un minut să îndreptăm busola împotmolită în noroi a celui de lângă noi.

Cu bine!

Cătă A.

Lasă un răspuns