Cristi Danileț s-a născut în Vatra Dornei, într-o familie de muncitori. Pasiunea lui pentru studiu și citit s-a manifestat încă de la vârste fragede și asta l-a făcut mereu cel mai bun- fie la învățătură, fie la orele de arte marțiale unde rapid a devenit maestrul colegilor săi. 

Tot de la o vârstă fragedă el și-a dat seama că înclină spre rigoare, disciplină, reguli, morală. Când să devină polițist a devenit imposibil din cauza unui defect de vedere, a ales facultatea cea mai apropiată Academiei de Poliție, Dreptul. Iar de atunci, restul este istorie. 

Cristi Danileț este cea mai cunoscută figură publică de la noi în ceea ce privește dreptul penal, integritatea în justiție sau educația juridică pentru copii și tineri despre care crede cu tărie că poate ajuta societatea să evolueze. 

Așadar, atunci când nu este judecător la Cluj, Cristi își îndreaptă toate resursele către educarea tinerilor privind legislația în vigoare. Iar uneori apare prin presă pentru a mai clarifica vreo chestiune. Călătorește prin țară și în afara ei pentru a mentora și sprijini pe cei care îi împart misiunea. În timpul care mai rămâne citește cu nesaț. Tot despre reguli și legi, sau filosofia din spatele lor, care face societatea funcțională. 

Iar alteori mai face câte o trăznaie cum ar fi să își scoată studenții la o seară de karaoke. 

Organizatorii de la Electric Castle de anul acesta au postat o glumiță pe panoul de la intrarea la festival. „Păzea că vine Danileț”. Aluzie la o altă preocupare de ale sale, informarea tinerilor referitoare la posesia și consumul de droguri. 

El este „ciudatul” lunii octombrie.

Ce moment mai bun de a sublinia importanța justiției în România, dacă nu azi, 30 octombrie, când se împlinesc 4 ani de la tragedia din Colectiv? Și ce fel mai bun de a privi tragedia dacă nu așa cum o face Cristi? Insistând să se aplice legea. Și să prevenim asemenea momente dezastruaose printr-o educație făcută la timp. Și o lege care e lege, nu tocmeală!


Interviul a fost înregistrat pe o bancă în Cișmigiu, iar eu nu am fost singura care a pus întrebările!

Ciudații sunt aceia care sfidează probabilitățile, șansa, soarta și își croiesc propriul drum pornind de la o idee, de la un vis, de la niște convingeri de nestrămutat.

Seria de interviuri Ciudații pune accentul pe acești oameni pentru a îi descoase și a afla: Ce anume îi motivează? De ce nu renunță? De ce nu emigrează? Ce anume le oferă satisfacție în ceea ce fac? Care e partea nevăzută a muncii lor? Ce înseamnă succesul pentru ei? Oare dacă ar fi să vorbesc cu suficienți „ciudați” aș ajunge la o aceeași rețetă a succesului lor? Ce am putea câștiga din poveștile lor?

A.A.: Care e povestea ta? Care au fost momentele de turnură? Momentele în care ai luat o decizie, în care ceva s-a schimbat în viața ta?

C.D.: M-am născut în 1975, într-un orășel de munte, în Vatra Dornei, într-o familie de muncitori. Tata cizmar, mama croitoreasă la Cooperativa Meșteșugărească. Am fost foarte bun la învățătură încă de mic. Un fel de lider așa. De la grădiniță, la școala generală apoi și la liceu. 

În școala generală eram cel mai bun la învățătură. De-asta m-au și ales comandant de detașament, pionier. Apoi, în clasa a VIII a a venit revoluția și asta m-a făcut să-mi pun o grămadă de întrebări. Despre viață, societate, oameni, libertate, conducători. M-am întrebat „eu ce vreau să fac de-aici încolo?”. 

În timp ce colegii mei au început să meargă pe la băute și-și petreceau adolescența prin discoteci, eu am început să practic arte marțiale. A fost un curent. În anii ’90 au fost înființate peste tot cluburi de arte marțiale. Fuseseră ilegale în perioada comunistă. M-am dus și mi-a plăcut imediat. În doar 6 luni am reușit să iau prima centură. După 3 sau 4 ani am ajuns un fel de instructor pentru grupul cu care începusem. 

Când am intrat la liceu, pe baza celor învățate la arte marțiale și a educației pe care am primit-o de acasă de la tatăl meu, (extrem de spartană, lucrurile ori erau albe ori erau negre, nu era nimic negociabil aici) m-am orientat spre latura asta a regulilor, a dreptului, a eficienței, a cinstei, a integrității. 

Mi-am dorit să devin polițist și am vrut să dau la Academia de Poliție dar din păcate mi-am descoperit un defect la ochi – discromatopsie – nu disting culoarea verde dintr-un ansamblu roșu și invers. Nu m-au primit la Academia de Poliție pentru asta. Facultatea înrudită cu Academia de Poliție era Dreptul. Am dat acolo. 

Am intrat din prima. Ceea ce a fost o uimire pentru comunitatea locală. „Cum a intrat Cristi Danileț, fiu de cizmar, din prima la drept?” Uite c-am intrat! Am fost șeful grupei pe toți 4 anii și am fost și bursier. 

Acolo am dat de o altă persoană care m-a influențat (în afară de tatăl meu și maestrul de arte marțiale) profesorul Toader Tudorel. Profesor foarte bun, care pentru mine a devenit un idol și datorită căruia am ajuns să iubesc dreptul penal. 

Când am terminat facultatea, mi-am dat licența cu el și apoi am dat în Magistratură. Pentru că iubeam Dreptul Penal, am vrut să devin procuror. Dar, acel an a fost singurul din istoria justiției române în care nu s-a dat examen pentru procurori, doar pentru judecători. Am dat singurul examen posibil, la judecători. Am intrat din prima și mi-am luat primul loc la Vatra Dornei. Aveam medie pentru un oraș mare, dar am vrut să-mi încep stagiatura acolo. Tocmai mă căsătorisem, urma să avem un copil și am zis că e mai bine să fiu aproape. 

Am început stagiatura iar în paralel am continuat să practic artele marțiale ca instructor pentru copii între 5-15 ani. După doi ani, a intervenit dirvorțul. 

Ce fac: sunt judecător de drept penal la Cluj

Ăsta a fost primul șoc al meu cu sistemul judiciar. Eu să fiu judecat și să pierd cu toate probele în mână! Mi-am dat seama ce putere are un singur judecător. Cu o singură semnătură să influențeze 3 destine umane! 

După doi ani de stagiatură mi-am dat seama că trebuie să ajung într-un oraș mare, să fac carieră într-un loc de unde să pot influența lucrurile. 

Însă, înainte să plec am început o colaborare sub pseudonim cu cineva de la presă. Era un ziar local și mă întrebau tot felul despre lucruri despre justiție. Eu nu știam dacă pot sau nu să dau interviuri. Mi-au făcut o rubrică în ziar. L-am numit ABC-ul juridic sau ABC-ul proceselor – nu mai știu! Și am început în 10 episoade să explic ce se întâmplă în sălile de judecată. Un fel de informare juridică incipientă. Nici nu-mi dădeam seama ce făceam la vremea aia. Era ceea ce azi numim educație juridică. Și pentru că mi-era frică să semnez cu numele meu semnam sub pseudonimul „Cristina Dancu.” 

Bineînțeles că toți din tagma noastră se întrebau: „cine e Cristina asta din Vatra Dornei care scrie despre ce se întâmplă în tribunalul nostru?!?” Eu eram! 😛

Am terminat stagiatura, am dat examen – se dă examen o dată la doi ani și am avut de ales între orice oraș mare din România. Am ales Clujul și așa am ajuns judecător acolo. La Cluj am avut foarte mult de muncă și nu am mai avut timp să continui cu artele marțiale.

Prin 2002 eram la calculatorul colegei mele și am dat căutare pe internet:„independența justiției”. Nu am găsit nicio referință legată de asta!

Când am introdus termenii în engleză căutarea mi-a dat mii de articole. Atunci mi-am dat seama ce lipsă din cultura mea aveam, că nu știam ce înseamnă independența justiției. Așa am ajuns să caut, să caut și să caut și să găsesc standarde în special ale Consiliului Europei și ale ONU cu privire la independența judecătorilor, a procurorilor, a avocaților. Le-am tradus. Am început încetul cu încetul să-mi formez un limbaj internațional, să mă obișnuiesc cu conceptele internaționale în ceea ce privește independența justiției. Ceea ce mi-a folosit extraordinar. 

În 2003-2004 în România începuseră discuțiile despre noile legi ale justiției, despre independența ei, despre aderarea României la UE și acele argumente europene mi-au folosit pentru a solicita Ministerului Justiției și parlamentarilor să îmbunătățească prevederile legale. 

Începând cu 2003 am dat primele mele interviuri în presă. Inițial erau de tip sindicalist: „Vrem salarii mai mari. Vrem condiții mai bune de lucru. Vrem mai puțin de lucru.” 

După care, încetul cu încetul am ajuns la chestiuni de principiu: „Vrem independența justiției, vrem ca Parlamentul, când adoptă legi, să respecte standardele internaționale. Judecătorul trebuie să fie o putere, egală cu celelalte puteri în stat.” 

Iar în cele din urmă am început să am discursuri despre integritatea judiciară. Așadar: independența, imparțialitatea și integritatea. Cei 3 I au rămas principiile pentru care mă bat și care transpar din fiecare apariție a mea publică. 

A.A.: La VeDemJust cum s-a ajuns?

C.D.: În anul 2005 am înființat o organizație numită Societatea pentru Justiție – SoJust care milita pentru reforma juduciară. În cursul timpului, asociația și-a îndeplinit misiunea, s-au îmbunătățit legile justiției, s-a vorbit public din ce în ce mai mult de judecători și cumva ea s-a autodizolvat.

În 2011 am candidat pentru o funcție publică în Consiliul Suprem al Magistraturii, am ajuns membru, adică o funcție de demnitate în stat, iar din ipostaza asta am început să am din ce în ce mai multe apariții publice în legătură cu cele 3 idei de care am pomenit mai devreme.

În același timp, am început să vorbesc și despre altceva: despre nevoia de informare a populației cu privire la drepturile, obligațiile și îndatoririle ei. Așa s-a născut ideea unui proiect prin care în special tineri, copiii, elevii, să fie educați în spiritul conceptului de „rule of law”. Concept oarecum nou. Noi eram obișnuiți din facultatea de drept, dar era necunsocut publicului. Statul de drept. 

În 2013, când eram membru CSM, s-a semnat un protocol între Ministerul Justiției, Ministerul Educației și CSM prin care s-a permis accesul judecătorilor și procurorilor în școli iar elevilor li s-a permis accesul în tribunale ca să ne schimbăm informații din domeniul juridic. Dar mi-am dat seama că e prea puțin.

Protocolul era doar o hârtie și practic nu-l punea nimeni în aplicare.

Așa am ajuns să înființez o organizație de tineri juriști numită „Voci pentru Democrație și Justiție” – VeDemJust – un fel de urmaș îmbunătățit al lui SoJust prin care ne-am propus să veghem la ce se întâmplă în mediul judiciar, când sunt atacuri politice asupra justiției să reacționăm, când sunt proiecte de legi să facem observații.

În același timp ne-am propus un proiect specific – pe care nu-l are nici o organizație din România – educarea juridică a copiilor, a tinerilor. 

Ce mă reprezină: educația juridică în rândul tinerilor

Astfel am dezvoltat un program – EDUIURIS prin care membrii noștri și voluntarii asociației – undeva la 500 de voluntari în toată țara – merg în mod regulat în școli și licee, au întâlniri cu copiii, le explică în cuvintele lor, care sunt principalele drepturi, dar mai ales responsabilitățile, discută despre dosare aflate în curs de derulare sau care s-au terminat, implicând copiii, îi pune pe copii în situații practice, organizează procese simulate, vizitează tribunalele. 

Încercăm să-i obișnuim de mici cu ideea că legea e făcută să fie respectată. Unde e lege nu-i tocmeală. 

Le spunem – și ei sunt uimiți – că începând de la 14 ani răspund penal, așadar, momentul în care primești buletinul este foarte important pentru viața ta și viitorul tău. 

„Mie mi se pare paradoxal că unui copil la 14 ani i se cere să cunoască 10000 de legi – atâtea sunt în vigoare în România 10048 de legi ! I se spune că nimeni în fața unui judecător nu poate invoca necunoașterea legii, dar nimeni nu îl instruiește pe acel copil privind noțiuni elementare de drept.”

Nu este exclus să mă gândesc la a contacta niște parlamentari europeni pentru a se da o directivă astfel încât în toate statele uniunii europene să se studieze educația juridică încă din școala generală. Cel puțin infracțiunile copiii trebuie să le cunoască, ca să nu le săvârșească. Cine îi învață pe copii aceste lucruri? Nu mai spun că și profesorii și părinții află lucruri noi. 

Totul se suprapune pe un fenomen social.

De vreo 3 ani de zile, toată lumea în România pare a face niște cursuri intensive de drept. După ordonanța asta 13 și cazul Colectiv care au mișcat mult societatea civilă, lumea a început să fie interesată: Cum e cu infracțiunea? Cum e cu abuzul în serviciu? Cum e cu ordonanța? Ce e o abrogare? Cum e cu Curtea Constituțională? Cum e cu modificarea unei legi? De ce ies judecătorii la proteste?

Judecătorul are o valoare în societate iar oamenii se uită spre justiție și ca la un reper moral. E rolul judecătorilor să arate că sunt în mijlocul societății. 

Un astfel de proiect sensibilizează, nu poate să te lase rece. Planurile se suprapun. Adulții de 35-40 de ani au nevoie de educație civică, copiii mici par a avea nevoie de educație juridică. Iar în felul ăsta se pun bazele unei societăți fondate pe domnia legii.

„Copilul de azi, educat în domeniul civic și juridic e adultul responsabil de mâine. ”

A.A.: Te consideri un om de succes? În ce constă pentru tine succesul?

C.D.: Da. Profesional am atins toate gradele posibile. Am fost  judecător într-un orășel mic de munte, pentru 6 ani am fost membru CSM adică demnitar în stat, am fost și consilier al Ministrului de Justiție. Deci am atins toate nivelurile ierarhice posibile.

Sunt un judecător cunoscut, probabil printre cei mai activi judecători din sud-estul Europei. Sunt foarte mândru de asta. Am deja o comunitate de prieteni și cunoscuți care sunt în jurul meu, mă întreabă mereu ce se întâmplă, care sunt opiniile mele. Ceea ce înseamnă că pe undeva mișc lucrurile. Iar chemarea asta pe care eu o simt, de a fi în mijlocul societății și de a da îndrumări în domeniul juridic, da, mă face să spun că da.

„Sunt un om de succes. Îmi  place la nebunie ceea ce fac.”

Ca judecător de penal, văd săptămânal cazuri de trafic de droguri, trafic de persoane, corupții, spălări de bani, evaziuni fiscale, agresiuni sexuale. Le văd, le simt, le judec. Dar, dincolo de activitatea mea propriu-zisă în sală, am și partea asta de implicare socială care include domeniul prevenției. 

Vreau să mă implic în prevenție tocmai ca să nu văd copiii la mine în sala de judecată. Din păcate, statistica ne arată că în ultimii ani de zile a crescut numărul cu minori implicați atât ca autori cât și ca victime în săvârșirea unor fapt ilicite. Și e păcat să îi vedem pe copii acolo pentru că își nenorocesc practic viitorul. Numai de la Untold și Electric Castle avem în fiecare an peste 300 de cazuri penale cu cei care sunt prinși având droguri asupra lor. Îi păcat. Îi nenorocim. Ei se nenorocesc. Noi aplicăm doar legea. De aceea cred că prevenția e foarte importantă. 

Există un folclor. Sunt chemat în școli și licee și sunt unii puști care spun că ”eu știu că de la unu la trei grame nu ne faceți nimic dacă avem cannabis”. Nu e adevărat! Nu ai voie să ai nici un miligram asupra ta. Legea e lege. Și ei nu știu lucrurile astea. Și mi se pare nedrept. Și atunci îi informăm. Noi și colegii de la Anti-drog. 

Ce mă împlinește e asta: să instruiesc tinerii legat de legislație

Cel mai mult mă sperie abuzurile sexuale împotriva minorilor. Sunt cele  mai multe. În special în comunitățile mici și cele din mediul rural. În special, fetele sunt agresate sexual de către partenerii mamelor lor. Fie că sunt tații lor naturali, fie că sunt concubinii mamelor lor. Sunt foarte multe cazuri de-astea. E un subiect tabu în România, dar eu de multe ori am ieșit public și am vorbit despre asta. E timpul să lăsăm pudoarea deoparte și frica și să avem încredere în autorități. De-asta suntem plătiți. Să stopăm astfel de cazuri. A mai fost un fenomen acum 2-3 ani de zile, cazul violurilor în grup, când puști se adunau ca să violeze o fată și exista chiar un concurs pe youtube cu filmări…Norocul la asta e că astfel noi îi puteam prinde. Dar lucrurile astea sunt inadmisibile. Violurile trebuie sancționate ferm, rapid, și aspru. 

A.A.: Asta are legătură cu educația sexuală, care și ea lipsește din școli. 

C.D.: În manualul de educație juridică, un capitol este referitor la agresiuni sexuale. Eram la o oră de educație juridică într-o școală când vine directoarea și-mi zice:

„Vă rog, domnul Danileț, să nu distribuiți manualul ăsta la copii!”

„De ce?”

„Păi scrieți aici de sex, de gay, de viol și nu avem voie să spunem asta copiilor.”

„De ce?”

„Se opun părinții”.

Părinți care la rândul lor nu au beneficiat de educație sexuală. Au trăit în generația cărora li s-a spus că au venit cu barza pe lumea asta și nu vor să spună copiilor mai multe. Dar, din păcate, astăzi suntem în situația în care mulți copii pot da lecții părinților despre tot ceea ce înseamnă sexul. Accesarea site-urilor pornografice crește brusc după orele de școală. Avem cazuri de agresori sexuali chiar la copii de clasa a II a în toaleta școlii. Trebuie să vorbim despre lucrurile astea!

A.A.: Ce super-puteri ai? Sau ce calități? 

C.D.: Sunt vegetarian de 20 de ani. (râde) Am energie foaaarte mare. Dorm puțin. Nu am timp. Câte vreau să fac!

Sunt animat de gânduri pozitive. Am învățat cu ocazia artelor marțiale să-mi gestionez emoțiile, respirația. Ceea ce mă ajută foarte mult să trec de anumite evenimente negative. De exemplu, când mă atacă vreunul în presă, mi-arată vreun deget electoral vreo băbuță care s-a uitat la Antena 3 cu o seară înainte. Am învățat să trec. M-am cicatrizat. Gândesc pozitiv foarte mult și mă gândesc la viitor. „Ce o să fie? Unde putem îndrepta lucrurile?” Unii sunt cantonați în probleme. Stau și dezbat probleme. Eu mă gândesc la soluții. Cam ăsta e secretul meu.

Nu judec oamenii. Nu am treabă cu caracterul oamenilor. Eventual critic faptele. Și atât.

Și îmi place să trăiesc viața mea. Asta e important. Trăiesc viața mea din plin. Ce am de spus spun. Fac și nebunii. Urc câte un munte înalt, fac scuba diving, sar cu parașuta sau cânt karaoke în baruri. Fac și de-astea. Aparent nebunii.

Îmi place să trăiesc viața mea. Nu a altora. Și am făcut, sincer, cam tot ce am vrut până acum. 

Un moment fericit: cântând karaoke

A.A.: Ce convingere te motivează? 

C.D.: ”Nu am curajul să nu fac nimic”

A.A.: Care e obiceiul care te-a adus azi aici? În punctul în care ești?

C.D.: Două elemente. Unu: practicarea artelor marțiale care a însemnat disciplină, ordine, cunoașterea trupului, stăpânirea anumitor puteri. Nu am folosit niciodată artele marțiale în viață, dar mi-au modelat caracterul. Cunoscând și controlând trupul mi-am modelat încetul cu încetul caracterul. Curajul de a ieși public și de a vorbi despre subiecte sensibile îl am de aici: din sala de antrenament. Am avut curajul de a recunoaște cum sunt eu. De a fi cum sunt eu. 

Și doi: am citit Shogunul. Acolo am învățat despre respect, despre iubire, despre altruism, curajul în fața morții. Am citit foarte mult. dar Shogunul a fost cartea care m-a influențat ca un declic. 

A.A.: La ce ai renunțat ca să obții ce ai obținut?

C.D.: Am renunțat treptat la viață privată și la familie. Din păcate, a trebuit să abandonez la un moment dat familia. La un moment dat s-au rupt drumurile. A intervenit un divorț, apoi o despărțire. Cumva cauzele neînțelegerilor în familie au fost și implicările mele în veșnicile deplasări, socializarea cu lumea, cheltuirea banilor din casă pe proiect. Dar până la urmă, încerc să-mi fac datoria și într-o parte și în alta. Acum simt că am ceva de dat societății înapoi, că nu m-am așezat la casa mea în sensul clasic. Sunt foarte bucuros pentru tot ce am primit și vreau să dau ceva înapoi.

O să beneficieze și copiii mei de aici.

„Copiii mei vor trăi într-o societate la a cărei evoluție am ajutat și eu. Nu e suficent doar copilul tău sau familia ta s-o ducă bine. Ci și ceilalți din jur. Visul meu este să trăim într-o Românie în care să fim mândri că legea se respectă de către toți și se aplică în mod egal. ”

A.A.: Mi-ai furat o întrebare. 🙂 Nu te mai întreb care e visul tău! Care e lucrul pe care nu ai putea să îl faci niciodată ca să obții ce vrei?

C.D.: Nu aș comite niciodată vreo infracțiune. Mai tot timpul există tentația de a încălca regulile. Dar stau mereu și mă întreb: „Cum se potrivește lucrul ăsta cu ce îi învăț eu pe copii?”. 

Le spun copiilor mereu: „respectați legea și spuneți nu la orice tentație negativă.”

Aici în București, foarte mulți pietoni traversează pe culoarea roșie a semaforului. Nu vine nici o mașină și ei traversează. Lumea trece, dar eu nu.

„De ce? Pentru că există o regulă. Aș putea-o încălca. Nu pățesc nimic. Dar nu o fac. Pentru că e legea. Încetul cu încetul te obișnuiești cu interdicțiile astea. După care, tu internalizezi legea. Nu o mai vezi ca pe ceva represiv, care face împotriva voinței tale ci o accepți și o faci pentru că îți dai seama că e bine. Când internalizezi legea ea devine de fapt morala ta. În momentul ăla tu nu mai ești un cetățean legal, ci un cetățean bun, moral. Și gata, e suficient, devii un om mai bun.”

A.A.: Cu ce gând te trezești dimineața?

C.D.: Că sunt mult prea obosit și de ce nu mai durează noaptea! Mă culc pe la două trei – mult prea târziu și trebuie să mă trezesc cam la șapte jumate opt. 

A.A.: Cu ce gând adormi?

C.D.: Adorm foarte repede. Eu dacă am închis ochii și sunt lăsat liniștit un minut- două-trei adorm. Dorm și-n tren, și în avion, dorm și într-un scaun dacă sunt liniștit și nimeni nu mă deranjează trei minute.

„În momentul în care adorm, eu sunt foarte împlinit. Mi-am propus să trăiesc fiecare clipă deplin astfel încât, dacă asta ar fi ultima, să nu am nici un regret. Când mă culc sunt extrem de mulțumit cu ce am făcut în ziua aia. Și gata, adorm!”

A.A.: Care e o experiență negativă fără de care nu ai fi cine ești?

C.D.: Divorțul. A fost cea mai traumatizantă experiență din punct de vedere legal. În timpul divorțului, s-au produs niște abuzuri cu mine. Nu eram lăsat să-mi notez ceea ce se întâmpla. Mă întreba judecătoarea:

„Ce faceți acolo?”

„Notez ce se întâmplă”

„Nu aveți voie să notați. Numai grefiera mea notează.”

Ceea ce era un abuz! Dar eu nu-mi dădeam seama. Eram mult prea tânăr. Un judecător stagiar. Nu prea știam cum se întâmplă lucrurile.

Apoi, am vrut să nu fiu de acord cu un martor să fie audiat.

„La  mine în Cod nu scrie așa ceva” mi-a zis doamna judecător.

După care, am vrut să pun întrebări martorilor.

„Aveți întrebări pentru martori? Să fie numai două.”

Un lucru care iar e abuziv. Nimeni nu poate să-ți limiteze numărul de întrebări. Iar la un moment dat, eu am vrut să cer cuvântul și judecătoarea a zis „Eu sunt obosită”. S-a ridicat de pe scaun și a plecat. 

Am văzut lucrurile astea și le-am suportat. Nu am avut nici puterea să mă revolt. N-am știut „oare ar trebui să fac reclamație judecătorului?”. Le-am îndurat. Am pierdut procesul cu copilul, cu reîncredințarea copilului.

Dar mi-am dat seama: „eu ceva tot învăț din experiența asta!” .

Mi-am jurat să nu fiu un astfel de judecător, pentru că este inuman. Fără suflet. El nu-și dă seama că de fapt, omul din fața lui are emoții. Mie îmi tremurau picioarele și vocea îmi era gâtuită. Deși eram la rândul meu om al legii.

Eu mi-am spus: „eu vreau să înțeleg părțile. Fiecare vine cu tragedia lui.”

Vă dați seama că în penal miza e mult mai mare decât un divorț. Ai un om care poate să ajungă la închisoare sau să rămână în libertate. Victima care-l vrea închis. Inculpatul care zice că nu e vinovat sau nu vrea să ajungă la închisoare. Miza e mult mai mare.

Și-atunci eu discut cu părțile și cu avocații lor astfel încât toată lumea să se simtă confortabil.

„Omul trebuie să cunoască legea și să știe că dacă a pierdut un proces, a pierdut pentru că legea nu i-a dat dreptate. Nu pentru că nu am vrut eu, sau nu am studiat dosarul, sunt corupt sau incompetent. Și când pleacă din sala mea să iasă mulțumit că s-a făcut dreptate, nu neapărat că a câștigat el. Noi nu suntem ăia care pedepsim oamenii, noi doar aplicăm legea.

Ăsta e scopul meu. Pentru asta am muncit ani de zile. Să sădesc încrederea oamenilor. Experiența prin care am trecut la începutul carierei m-a ajutat să fiu judecătorul uman de astăzi.”

A.A.: Ce i-ai spune unui Cristi copil?

C.D.: Fă exact ca mine! Mergi înainte că faci bine! Eu nu aș modifica nimic din ce am trăit până acum.  Fiecare experiență pe care am trăit-o, bună sau rea m-a format în omul de astăzi. Să aibă curaj să fie el. Daaaaar, să învețe mult, Neapărat. Pentru mine a fost o regulă de aur. De la tatăl și mama mea am primit-o.

(Apare un domn vizibil amețit ce ținea o bere în mână și se apropie de Cristi zicând: „Nu se poate, v-am recunoscut de la televizor! Vreau să vă spun o întrebare: Știți ce e în toate, și fără de care nimic nu se poate? Care este și-n cer și-n pâmânt? Care a fost înaintea oului și a găinii? 

C.D.: Mama mea Doamne! Ce? Nu știu!

Domnul cu berea în mână: Elementul comun al tuturor lucrurilor. Dacă te uiți ziua sau noaptea pe cer vezi soarele sau luna. Vezi un cer. Dacă te uiți în ochii mei ce vezi? Iară un cer!

Să judeci oamenii cum trebuie!

C.D.: Așa fac. Nu cum trebuie, ci după lege! Merci!

Domnul cu berea-n mână (îndepărtându-se și ridicând sticla în semn de noroc): După legea cerului! 

🙂

C.D.: Mama mi-a insuflat darul ăsta de a citi și de a învăța. Eu la facultate am mers la toate cursurile și seminariile. Îți imaginezi vreun student care face asta? Eu nu aveam bani de-acasă, nu-mi permiteam cărți, aveam doar banii de bursă și notam cursurile atât de fidel că veneau alții și le luau de la mine. Pe urmă am aflat că le vindeau și făceau un ban. Eu nu am fost în stare să fac afacerea asta! 🙂

A.A.: O variantă a ta în vârstă ce ți-ar spune?

C.D.: Uneori ești cam excentric. Ar trebui să fii mai moderat. Nu echilibrat. urăsc cuvântul echilibrat. 

(un trecător se apropie și dă noroc cu Cristi. Îi strânge mâna cu prietenie și apoi reia firul)

Numai bine! Seară bună! 

Am momente când exagerez unele lucruri, dar așa sunt eu. Dacă nu-ți place, n-ai decât să pleci. 

Un cadru surprins la lansarea cărții „Legea pe înțelesul tuturor”

A.A.: Ce-ți face ochii să sclipească? 

C.D.: O carte bună. Sunt de-a dreptul încântat când intru într-o librărie și mă uit la rafturile de cărți și inspir puternic. Cel mai mult mă bucură pe lumea asta o carte bună. Citesc foarte mult în domeniul filosofic, politic, în domeniul principiilor după care este construită lumea, civilizația, societatea. 

A.A.: Ce modele ai avut?

C.D.: Trei bărbați. Tatăl meu pentru intransigența cu care m-a educat. Maestrul meu de arte marțiale de la Iași cu care am menținut legătura și suntem prieteni. Și profesorul de drept penal Tudorel Toader. Excelent ca profesor, detestabil ca ministru. Unii oameni nu sunt făcuți pentru anumite funcții. Profesorul Toader a vrut o funcție pentru care nu a avut niciun fel de cunoșțințe, aplicare, dedicație. În doi ani ca ministru practic ne-a întors înapoi cu vreo zece.

A.A.: Ai fost sprijinit de-a lungul carierei? Contestat?

C.D.: Când în 2008 am vorbit pentru prima oară despre corupția din justiție, 70 de colegi de-ai mei judecători și grefieri de la Cluj au semnat o petiție împotriva mea – să fiu anchetat de CSM pentru că am adus atingere imaginii justiției. Am fost anchetat ca marii infractori de către Inspecția Judiciară și am câștigat procesul pe o excepție. A fost o lecție dură pentru mine.

„Mi-am dat seama că dacă vrei să spui lucruri dure, dificile, despre sistemul în care tu lucrezi trebuie să știi cum să o îmbraci. Din acel moment nu am mai spus că există corupție în justiție ci am spus că trebuie să milităm pentru creșterea integrității. Același lucru, dar cu alte vorbe, într-o nuanță pozitivă. De multe ori, marketingul ăsta contează mult. ”

Apoi, când am ajuns în CSM, eram judecător și a fost un moment dificil în cariera mea. Am votat să ajungă la sefia CSM un procuror. În momentul ăla s-a stârnit un val de revoltă în rândul judecătorilor din țară.

„Dacă tu, ca judecător, alegi un procuror în fruntea CSM ului înseamnă cu nu ne mai reprezinți interesele”. Nu am înțeles care interese. Au solicitat revocarea mea din funcție. Dar eu am contestat această decizie la Curtea Constituțională.

„Nu pot fi revocat pentru un vot, pentru că în Constituție se spune că în fruntea CSM poate fi un judecător sau un procuror ales. Un procuror nu poate fi ales decât dacă are majoritatea, iar majoritatea sunt judecători. Eu am votat și am ales un om potrivit Constituției. Nu mă puteți da jos.” Curtea Constituțională mi-a dat dreptate. A fost o grea lovitură pentru vreo 900 de contestatari ai mei din toară țara. Eu eram doar unul și am învins. 

A.A.: Sprijin? Ai avut?

Am fost și sprijinit. Încă de când am venit la Cluj am fost ales în Asociația Magistraților filiala Cluj, în conducerea ei. Pe vremea lui Stănoiu și a lui Iliescu luam poziții publice și eram lăudați de colegi dar în spatele ușilor, fără să se știe că ne sprijină. Era o frică, o reticență de a vorbi public și de a susține pe cei care vorbesc public. 

Interesant, o mare parte a carierei mele am avut parte de sprijin din partea presei. Cu excepția trustului Intact. M-au sprijiint ONG urile pe Justiție și ambasadele străine cărora le-am devenit simpatic dintr-o dată. Am ajuns să am întâlniri cu ambasadori sau comisari europeni și să le explic:

„Sunt niște lucruri în România care nu merg într-o direcție bună. Standardele internaționale trebuie respectate. Guvernul nostru refuză. Ce e de făcut?” 

A.A.: Ce îți spui când o dai în bară?

C.D.: Sunt mulțumit de mine. Eu investesc mult timp și energie în tot ceea ce fac. De regulă merg la succes dar mi se mai întâmplă să o sfeclesc și-atunci sunt dezamăgit. Uneori mă grăbesc, mă ia gura pe dinainte sau nu sunt atent. Sunt împrăștiat, am multe pe cap și nu reușesc să mă adun pe anumite direcții. Atunci îmi zic că data viitoare o să fiu mai atent. Dar o să insist până iese. 🙂

A.A.: Te-ai gândit să emigrezi?

C.D.: (răspunde cu patos) Nuuu!

„Am avut ocazia să plec. Am văzut cum funcționează lucrurile din Statele Unite până în India și din Lituania până în Tunisia. Mie imi place foarte mult România. Am vizitat toate județele, toate municipiile. Îmi plac românii, cred în evoluția societății românești. Vreau să-mi aduc contribuția aici. Am avut ocazia să rămân în străinătate. Nu am vrut. ”

A.A.: Ce îți oferă satisfacție în ceea ce faci?

C.D.: Uite, să merg pe stradă și să dea noroc cu mine un om pe care nu l-am mai văzut niciodată și să-mi spună două cuvinte de bine. De regulă cuvintele sunt „continuă!” și „mulțumim!”.

E o satisfacție pe care nu o aștept. Dar care vine. Și când vine, mă foarte bucur. Asta înseamnă că pe undeva mișc ceva, trezesc o anumită conștiință. Pentru cineva ești un reper. Asta mă bucură extraordinar de mult. 

O tânără studentă mi-a dat un mesaj zilele trecute. „În urmă cu 3 ani ați venit la noi la școală cu o oră de educație juridică. După întâlnirea de atunci, m-am hotărât să dau la Drept iar azi sunt studentă la Babeș-Bolyai în Cluj și vreau să vă spun că vi se datorează.”

Chestia asta m-a uns la suflet. 10 emisiuni negative la Antena 3 sunt șterse cu buretele după un astfel de mesaj. 

A.A.: Care e partea nevăzută a ceea ce faci?

C.D.: Viața mea de familie e total în afara ochilor presei sau a publicului. Nu sunt întrebat și nu discut despre viața de familie. Unii oameni cu rea credință din presă îți fac rău. Te nenorocesc.

A.A.: Mai aveam întrebarea cu visul. Mai vrei să adaugi la ce ai spus anterior că e visul tău?

C.D.: Vreau să fac societatea mai bună în materie de lege. Dar nu insistând pe opresiune, ci pe prevenție. Foarte mult discutăm despre sancțiuni, închisoare. Da, trebuie făcute și astea. Asta o faci astăzi pentru astăzi. Eu însă mă întreb: „Cum va arăta România peste 10, 50 sau chiar 100 de ani?” Viitorul nu e construit. Îl construim chiar acum. Hai să vedem cum! După cum vrem sau după cum trebuie? După cum gândește fiecare sau să avem gândite niște reguli? Eu zic că dacă insistăm pe lege, pe reguli, pe buna cuviință, sau pe morală putem construi o societate mai așezată.

Eu nu vreau să schimb societatea. Vreau să evolueze. Să o îmbunătățesc. Iar pe bucățica asta de justiție și prevenție mi-am adus și îmi aduc și eu contribuția. 

A.A.. Eu am terminat, îți multumesc!

C.D.: Hai, măi…nuuu!

A.A.: Mai voiai să adaugi ceva?

C.D.: N-ai tu timp să asculți cât am eu de povestit! 

🙂 

Uite ce mai face și ce mai pune la cale Cristi Danileț:

  • Îl poți găsi pe primul blog de magistrați din România cristidanilet.ro/blog
  • VeDemJust organizează tabere de vară  începând de anul acesta cu copii, care durează 5 zile. Au loc intâlniri cu procurori, judecători, avocați, polițiști, specialiști de la anti-drog, sunt simulate procese, se socializează iar la final, copiii devin ambasadori ai educației juridice. Odată întorși în școlile lor au „obligația” să construiască un mic club al prietenilor legii și să oragnizeze evenimente locale acolo unde sunt; 
  • Cristi a redactat un ghid de educație juridică dedicat copiilor prin care, în 15 teme este parcursă toată informația pe care un copil în jurul vârstei de 14 ani ar trebui să o știe în legătură cu dreptul. Ghidul se pune la dispoziție gratuit, iar pentru cei care vor varianta tipărită, organizația îl furnizează de asemenea gratuit; 
  • Anul acesta Cristi va primi o donație de 4000 de euro de la o companie germană ca să printeze 4600 de exemplare ale manualului pe care le va distribui în școlile din România în perioada următoare;
  • Cristi încearcă să convingă directorii școlilor și profesorii să întroducă materia de educație juridică ca materie în școală sau în liceu. În fiecare an o școală trebuie să propună 3 opționale, iar una poate fi educația juridică. Există deja 20 de școli care au acceptat ca această materie ca opțional în anul școlar 2019-2020. Cu unii dintre acei profesori se organizează traininguri – proiectul se numește „Profu de jurudică” – prin care profesorii sunt instruiți cu privire la noțiuni elementare de drept;
  • Cristi a avut și inițiativa ca o astfel de materie să fie introdusă obligatoriu în școli. A mers la Ministerul Educației dar a fost refuzat pentru că „e prea multă materie, noi vrem să mai scoatem din ele” și „Ce, vrei să îi faci pe toți juriști? „Nu vreau să îi fac pe toți juriști, ci să respecte legea. Legea nu e făcută numai pentru juriști sau absolvenții de drept, ci pentru toată lumea.” 
  • Cristi lucrează momentan pentru dezvoltarea unei aplicații unice în lume, pe mobil, în care copiii să poată tasta o întrebare de exemplu: „Am luat bătaie la școală. Ce pot să fac?” iar aplicația să îi răspundă cu instrucțiunile necesare. Un fel de Legal Aid. 
  • Tot în lucru este și o piesă de teatru social. Niște tineri din Cluj s-au oferit  să facă o piesă în care fiecare act să reprezinte o temă de educație juridică. De exemplu: o agresiune sexuală sau un bullying la școală sau o hărțuire pe internet. Apoi să facă reprezentația asta în 10 orașe din România.
  •  Practic, Cristi vrea să să traducă informația juridică în cât mai multe limbaje accesibile copiilor: imagini, filmulețe, piese de teatru. Ah, sau muzică! Cristi vrea să producă o melodie ușor fredonabilă despre educația juridică;
  • Nu uita că poți sprijini oricare din demersurile astea completând formularul de 2% sau prin orice donație punctuală către VeDemJust.

”Eu nu prea am timp liber. Dar sunt fericit. Acum sunt la București pentru că un director de școală m-a chemat să-mi spună că el are materia educație juridică în școala lui. Vrea să îi dăm manuale gratuite, vrea să amenajeze o clasă ca „laborator” de educație juridică și noi să venim cu afișe, imagini. Sunt extrem de fericit. E o chestie pilot.”

„Am reușit să export acest proiect în Republica Moldova. Din luna lui aprilie am fost chemat de câteva ori de juriștii de acolo și am făcut instruire pentru avocați, judecători și procurori să predea non-formal educația juridică. Am tipărit deja manualul de educație judridică potrivit legislației moldovenești. Sunt colegi de-ai mei care merg acum în școli din republica Moldova. Și tot zilele acestea am fost contactat de cineva din Spania care vrea să copieze proiectul pentru Spania. Să traducem manualul, să-l adaptăm pentru legislația de acolo și să-l implementăm acolo. Astfel încât visul meu se extinde față de ce gândeam inițial.”

Ciudat mare de tot, nu?

😛 

Cu bine! 

Lasă un răspuns