Trăim în viteză într-o lume în viteză. Totul se întâmplă repede. Parcă nu ne ajung orele din zi să facem nimic și când ne culcăm seara avem impresia că fix nimic am făcut. Sau nu. Am făcut cât am putut și cât ne-am priceput.

Cumva, în toată viteza zilei, se agață de noi lucrurile urâte – o vorbă nepotrivită, un gest grosolan, un gunoi, două, trei, un trafic greu, unul care ne taie calea, altul care are ceva cu tine așa dis-de-dimineață.

Totuși,

există în jurul nostru și frumos, chiar dacă nu ne sare în ochi atât de repede.

Frumosul nu e ostentativ. Nu te trage de mânecă. Dar el există. E simplu să știi că există, pentru dacă nu ar exista, nu ar exista, prin contrast, nici urâtul ăla care ne sare-n ochi. Numai că spre deosebire de urât, pentru frumos trebuie să ai ochii deschiși să-l vezi, să-l recunoști și să-l apreciezi, ba chiar să îl încurajezi și să-i strângi mâna.

***

Sunt la coadă la casă.

În fața mea, un tip cu 2 sticle de vin și niște pateuri. Doamna de la casă le scanează și îi cere 78 lei pe tot. Moment în care omul sare-n în tavan, împins de combustia care avusese loc instant în el. 

“Cum, 78 lei pentru două sticle de vin de 16 lei și 2 pateuri??!!”

E deja roșu la față. În capul meu îmi zic: „ce bine că măcar vinul e alb! Nu îi trebuie deloc mai mult roșu decât emană deja.”

Sper că aia a fost singura manifestare, dar nu, omul continuă. Deja urlă la doamna de la casă, că nu se poate, că 2 sticle de vin, că 2 pateuri.

Doamna de la casă, calmă, ia înapoi produsele, le scanează iar și descoperă unde a fost greșeala. Cu o voce liniștită spune:

“Da, îmi pare rău, este greșeala mea. Sunt două pătrate aici pe ecran, foarte aproape unul de altul și foarte mici. Am apăsat în stânga în loc să apăs în dreapta.” 

Domnul vociferează și mai tare, la limita țipetelor. 

Doamna, cu un calm ce rar mi-a fost dat să aud, îl invită să vadă pe ecranul ei ce anume a făcut-o să greșească:

“Vă spun și îmi cer scuze din nou, nu a fost nimic intenționat. Chiar îmi pare rău”.

Un calm dezarmant a umplut încăperea. Mirosea brusc a curat. Se uita drept în ochii omului roșu de furie.

“Îmi. Pare. Rău” răsună iar liniștit și ferm din gura femeii. Nicio urmă de frustrare pe fața ei, doar înțelegere și recunoaștere. Pentru o secundă am avut impresia că îi văd sufletul prin ochi.

Omul roșu își recapătă culoarea și vocea de om.

“Păi și dacă ajungeam acasă cu astea și-mi dădea nevastă-mea în cap cu ele?”

Zâmbește ușor obosit de atâta țipat. Doamna de la casă îl asigură că se rezolva chiar dacă ajungea acasă și apoi se întorcea.

Omul fost-roșu plătește cât are de plătit și pleacă, purtând pe buze un zâmbet reținut și șui. Părea dezarmat. 

Urmez eu.

Într-un moment de sinceritate, îi spun că o admir. Îi zic că nu văd asta foarte des în jur, ba dimpotrivă. Oamenii nu prea recunosc când greșesc.

Cu aceeași liniște și siguranță, se uită în ochii mei și-mi spune:

“Păi, e normal ce am făcut. Am greșit, mi-am cerut scuze. Pe mine așa m-au crescut părinții.”

Simplu, la obiect, fără orgolii.

Am plecat zâmbind, eu și restul oamenilor de la coadă. Toți văzuserăm în fața noastră frumosul. Decența. Puterea de a recunoaște o greșeală, marele steag alb care flutura deasupra ei că își ceruse scuze. 

Am felicitat-o și, deși nu mâna ei am strâns-o direct, am dat în ziua aceea mâna cu frumosul, care s-a întâmplat să îmi iasă în cale la o coadă la supermarket.

Sunt absolut convinsă că situații ca asta există în jurul tuturor, numai să avem ochi să le vedem, să le recunoaștem și, cel mai important, să le și spunem că le recunoaștem

Frumosul e de cele mai multe ori timid și are nevoie de un semn pentru a prinde încredere și a se răspândi. Stă în puterea, în ochii și în mâinile noastre să-i dăm o mână de ajutor.

Cu bine,

C.

Photo by Rémi Walle on Unsplash

Lasă un răspuns