Iulia Iordan s-a născut într-un sat din Teleorman și la sfatul părinților ei a încercat pentru o perioadă cariera pedagogică. A realizat rapid că nu este locul ei acolo și printr-o întâmplare a ajuns să lucreze la Muzeul Național de Artă ca educator muzeal – lucru care avea să îi schimbe traseul spre menirea pe care și-a regăsit-o tot printre copii, dar oferindu-le o educație non-formală.

Iulia Iordan crede cu tărie că literatura, arta, cultura au un rol esențial în formarea copiilor. Astfel a co-fondat asociațiile DaDeCe și DeBasm pentru a le aduce mai aproape de cei mici prin cadrul diferitelor ateliere și intermedieri culturale.

Folosind amintirile din copilăria petrecută la bunici și pasiunea pentru povești, Iulia a scris cărți cum sunt ”Călătorie prin ierburi și lumină” sau ”Luli și căsuța din copac”. Este co-autoare a cărții „Nesupusele” și părtașă la „Caravana Nesupuselor” un șir de ateliere prin toată țara care a urmat cărții.

Visează să avem și noi în România un Muzeu al Copilului și spune că nu vrea să se oprească niciodată din a învăța. Iar totul pornește din marea ei iubire pentru copii.

„Ciudata” lunii noiembrie – ahem – am întârziat – știm – ne cerem scuze! – așa e când se întâlnesc doi independenți – este Iulia Iordan.

Citește interviul și inspiră-te pentru o viață trăită cu bine!

Ciudații sunt aceia care sfidează probabilitățile, șansa, soarta și își croiesc propriul drum pornind de la o idee, de la un vis, de la niște convingeri de nestrămutat.

Seria de interviuri Ciudații pune accentul pe acești oameni pentru a îi descoase și a afla: Ce anume îi motivează? De ce nu renunță? De ce nu emigrează? Ce anume le oferă satisfacție în ceea ce fac? Care e partea nevăzută a muncii lor? Ce înseamnă succesul pentru ei? Oare dacă ar fi să vorbesc cu suficienți „ciudați” aș ajunge la o aceeași rețetă a succesului lor? Ce am putea câștiga din poveștile lor?

A.A. Care este povestea ta? Și mi-ar plăcea să marchezi acele momente în care ai luat o decizie, sau în care s-a schimbat ceva în viața ta.

I.I.: În primul rând, nu-mi place să vorbesc despre mine, iar povestea mea e o poveste ca toate poveștile. Este un început promițător, nu-i așa? 

Am urmat un liceu pedagogic la sfatul părinților. Pentru că mama a lucrat timp de patruzeci de ani ca educatoare, părea o cale de succes, cel puțin pentru ai mei. Așa am ajuns în sistemul de învățământ tradițional, unde, din diverse motive, nu am reușit să mă adaptez.

Deși aveam definitivat, eram titulară și lucruri din astea pe care și le dorește orice cadru didactic – eu nu mi le doream. Nu era locul meu acolo! Așa că după doi ani am renunțat.

Eram în paralel studentă la Facultatea de Filosofie a Universității din București iar mai târziu am plecat în Italia cu o bursă de studiu. 

Atunci o prietenă foarte bună mi-a zis: „La Muzeul Național de Artă se fac angajări. Nu vrei să încercăm? Au două posturi disponibile.” Eram plecată din țară atunci, așa că ea fost cea care mi-a depus dosarul. Deci, cumva, a fost mâna ei norocoasă acolo! 😛

Alături de Clara Trăistaru și Raluca Neamu, în curtea Muzeului Național de Artă al României, locul unde a început aventura mea ca educator muzeal

Așa am ajuns să lucrez la Muzeul Național de Artă al României. Când am ajuns în Departamentul de Educație a muzeului toată lumea mi-a zis: „Tu o să lucrezi cu copiii pentru că ai experiență”. Nu mi-a plăcut să aud lucrul ăsta, dar când am văzut ce fac colegii mei cu copiii în muzeu am avut o revelație!

Acela a fost unul dintre cele mai frumoase momente din viața mea profesională. Am văzut că se poate face educație și altfel, nu doar așa cum fusesem eu obișnuită la grădinița unde lucrasem sau ca elevă.

În plus, la muzeu am avut ocazia să lucrez cu diverse categorii de public: cu adolescenți, tineri, adulți. Toată această diversitate mi-a prins foarte bine, iar în timp m-am specializat mai degrabă în lucrul cu copiii. 

A urmat apoi un proces foarte lung de dezvățare și învățare, care încă e în plină desfășurare. De dezvățare ca să pun deoparte stereotipiile de predare, metodele de lucru și mai ales felul în care erau priviți copiii în sistemul educațional. De învățare, pentru că libertatea se învață greu. Ea trebuie să fie mereu înțeleasă în raport cu interesul celui cu care lucrezi.

„Am lucrat nouă ani la Muzeul Național de Artă al României. După care am devenit mămică. În concediul de maternitate am fost rugată să inventez povești pentru fetița mea cu același personaj principal: Colț, cățelul nostru. A fost o perioadă foarte plăcută și pe parcursul ei am descoperit că-mi place să scriu.”

Am arătat textele unor prieteni de-ai mei care m-au sfătuit să încerc să le public undeva. Ca și la muzeu, alte mâini m-au împins să bat la ușa unei edituri unde am reușit să public prima mea carte! Spre surprinderea mea, a avut un succes foarte mare, de aceea mi-am dorit să merg înainte și cu scrisul.

În anul 2011, colega și șefa mea de atunci de la MNAR mi-a propus să ne asociem pentru a crea un ONG de educație muzeală. Așa a început desprinderea de muzeul unde mi-am descoperit multe dintre calitățile și pasiunile profesionale și, unde chiar și acum, după atâția ani simt aceeași familiaritate, cu spațiul, cu oamenii și mai ales cu operele de artă din cele trei galerii permanente.

Alături de actrița Katia Pascariu într-unul dintre cele mai recente proiecte culturale pentru copii, un spectacol participativ despre emoții în preajma artei contemporane
credit foto: Asociația Da’DeCe, MNAC, 2019

Trecerea de la muzeu la domeniul cultural independent s-a făcut treptat. Au fost multe etape, multe muzee, multe tipuri de experimente care mi-au dat aripi de fiecare dată. În prezent lucrez tot aici, la asociația creată alături de Raluca Neamu, numită inițial – De dragul artei, apoi Da’ DeCe.

„Cultura independentă este o gură de aer pentru multe categorii de public, dar și unul dintre cele mai vulnerabile medii profesionale din România. Niciodată nu știi ce finanțări vei avea. La începutul fiecărui an, după o binemeritată odihnă, apare un gol în stomac: „Eu ce fac anul ăsta?” 

După aceea se așează lucrurile și încep proiectele, dar nu este un domeniu unde îți poți face planuri pe termen lung. Și asta este o problemă foarte serioasă atunci când vrei să faci lucruri mai consistente. Ne trebuie o plasă de siguranță, iar pentru noi, culturalii independenți, deocamdată ea nu există. 

Asociația „Da’DeCe” a fost înființată în 2011. Avem deci opt ani de activitate. Dar ea s-a dezvoltat cu pași mici. Au fost ateliere – revoluționare pentru vremea aceea – cu copii de 2-3 ani pe care noi i-am adus în muzeu și pentru care am creat activități și scenografie potrivite. Acești copii sunt acum aproape adolescenți! Ne întâlnim uneori cu ei, iar cu unii încă avem relații de prietenie. Sunt niște copii care au crescut o dată cu noi.

Din aproape în aproape, am ajuns să avem proiecte și colaborări cu aproape toate muzeele din București. Am ajuns să ținem ateliere la Muzeul CFR, la Muzeul Aviației sau la muzee mai mici de artă din oraș. La Muzeul George Enescu din București am lucrat în tandem cu un muzician week-end de weeek-end timp de aproape doi ani de zile.

A fost un drum nu ușor, dar privilegiat, în care ghizii noștri au fost chiar copiii. La fiecare nou atelier ne spuneau ce muzeu ar mai vrea să descopere alături de noi.

„Apoi am început să ne gândim și la alte lucruri, ne-am dorit să putem oferi mai mult decât aceste întâlniri mediate între cei mici și patrimoniu. Următorul pas, am zis noi că este primul muzeu pentru copii din România.”

Nu există un astfel de muzeu în țara noastră. Sunt câteva centre de știință micuțe care nu au fost concepute după o analiză a publicului și care de fapt înseamnă importarea unor instalații interactive din străinătate.

Pentru noi procesul de creație alături de copii al unui astfel de spațiu cu tot ce cuprinde el este esențială, deci am eliminat din start aceste piste. Am parcurs în ultimii ani câteva încercări eșuate de a face un astfel de muzeu. Acum e o perioadă în care regândim lucrurile și vedem dacă este realist să mai visăm la așa ceva mai ales că suntem din nou pline de entuziasm pentru o nouă idee. 

Dar este dureros să te plimbi prin alte țări, cum ar fi Cehia, de exemplu, și să descoperi un astfel de muzeu pentru copii în orașe mici, de mărimea unor precum Alexandria sau Bacăul, pline de copii, să știi că ai capacitatea să concepi un astfel de spațiu, dar să nu ai această posibilitate.

Văzând că proiectul cu muzeul este destul de anevoios, ne-am văzut de drumul nostru prin muzeele clasice românești unde credem că aducem inspirație și instrumente noi de lucru pentru vizitatorii cei mai mici sau pentru colegii noștri din muzeele respective.

Atelier de familiarizare cu arta preistorică
Muzeul Național de Istorie a României, 2016

„Colega mea Alexandra Zbuchea, a scris acum doi ani un proiect care a primit finanțare de la Administrația Fondului Cultural Național prin intermediul căruia am creat instalații interactive în muzeele clasice.”

Din fericire, este un proiect care continuă și care depășește zona de ateliere cu publicul, ci lasă niște urme mai solide în muzeele prin care trecem.

La Muzeul de Artă din Tulcea, de exemplu, am creat un fel de board game pornind de la cele treisprezece etnii care trăiesc în Dobrogea și pe care le-am pus în oglindă cu opere de artă reprezentative din muzeu. El se află tot timpul acolo, copiii pot merge oricând să se joace în muzeu.

Tot la Tulcea, în Casa Avramide, o frumoasă casă construită la sfârșitul secol ului al XIX -lea, am conceput un mic spațiu destinat copiilor sub patru ani: o casă în miniatură pe care am umplut-o cu obiectele de mobilier din muzeu reproduse la scară foarte mică. Am rescris povestea casei pe înțelesul celor mici, iar membrii familiei au fost realizați din cârpe, sub forma unor păpușele foarte frumoase. 

La vremea aceea ne-au spus că le-a crescut numărul de vizitatori de patru ori! Părinții vedeau la momentul acela, sper că și acum, în muzeu un loc plăcut și sigur, potrivit pentru nivelul copiilor de înțelegere și pentru nevoile lor ludice.

Anul ăsta am continuat proiectul și am creat o trusă senzorială pentru cei mai mici vizitatori ai Muzeului de Artă din Baia Mare care e foarte simpatică, zic eu, și are inclusiv o cutiuță sonoră – cu care poți să asculți sunetele din picturi așezându-te lângă ele. 

„Toate aceste mici realizări ne-au dat speranță. De aceea ne propunem să continuăm. Anul viitor am primit o nouă finanțare pentru a crea astfel de instalații în alte două muzee: Muzeul Minovici din București și Muzeul Astra din Sibiu.” 

Toate aceste lucruri pe care le facem nu ar fi posibile fără finanțări, evident. Principala finanțare este oferită de AFCN, dar este destul de dificil să fixezi într-un buget destul de redus un proces de creație elaborat care să dea și roade pentru cei cărora li se adresează și, în acelați timp, să nu fie doar ceva punctual.

Cum ziceam, ne întoarcem la problema principală, aceea că nu poți să proiectezi pe termen lung pentru că nu știi dacă vei avea cu ce să îți continui sau să îți dezvolți activitatea. 

Ce să-ți mai spun?

A.A.: Despre Nesupusele?

I.I.: Povestea ei pornește din cealaltă asociație unde activez: DeBasm. Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți din România, înființată de curând alături de Victoria Pătrașcu, Adina Rosetti și Laura Grunberg.

„Cu această asociația DeBasm ne-am asumat în primul rând rolul de a implica comunitatea scriitorilor în proiecte de stimulare a lecturii în rândul copiilor.

La fiecare început de an avem un call pentru cine dorește să intre în asociație, iar momentan suntem aproape douăzeci de membri și nu doar din București, din fericire.

Cu fiecare proiect încercăm să facem lucruri cât mai semnificative. Ca să coagulăm zona creativă a literaturii contemporane pentru copii și să o îndreptăm mai țintit către copii am conceput acest volum colectiv – NeSupusele.

Era în perioada în care se traduseseră „Povești de seară pentru fete rebele” și aveau succes în toate lumea. Ne-am gândit:

 „Și noi avem femei românce extraordinare, dar despre care nu știm nimic. Ce-ar fi să aflăm?, ne-am zis.”

Cartea s-a potrivit foarte bine cu anul centenarului, de aceea am accesat un fond de finanțare de la Ministerul Culturii și am reușit să scoatem un volum de cincizeci de povești anul trecut, iar anul acesta am lansat volumul al doilea.

Autoarele cărții „Nesupusele” de la stânga la dreapta:
Cristina Andone, Adina Rosetti, Iulia Iordan, Victoria Pătrașcu, Laura Grunberg
credit foto: Cornel Brad

A fost experiență extraordinară pentru mine să aflu atâtea lucruri despre aceste femei. Perioada de documentare a fost minunată. Este o istorie cumva paralelă cu ce învățăm la școală și pe care cred că ar trebui să o știm cu toții.

Poveștile sunt niște mici pastile, scrise pentru copii, destul de scurte, ca niște puncte de plecare pentru cei care vor să afle mai multe despre aceste femei. Fiecare poveste reprezintă un moment concentrat, semnificativ din viața femeii respective, care a făcut-o să devină o nesupusă.

Dar o carte pusă pe un raft de librărie sau de bibliotecă nu a fost o realizarea satisfăcătoare întru totul pentru noi. Prin urmare, am aplicat la o altă finanțare la Administrația Fondului Cultural Național – Caravana Nesupuselor – o serie de ateliere special concepute pentru copiii de prin sate uitate ale țării.

Doar atunci când dai o notă socială unui proiect cultural și te indepărtezi de centru, descoperi cum este de fapt lumea ta, țara ta.

„Atelierele au fost pline de emoție, de bucurie, de frustrare, de disperare, de tot ce vrei. Am descoperit prin Caravana Nesupuselor oameni abandonați din punct de vedere cultural, oameni care fac mult cu puțin, copii curioși, ca niște bureți care te absorb cu totul.”

Mergând din loc în loc descoperi că sistemul de stat care ar trebui să distribuie resursele culturale de fapt nu există. Ajungi să te întrebi dacă statul mai există. Diferențele culturale de la un loc la altul sunt date de oamenii mai implicați sau mai puțin implicați în ceea ce fac.

De fiecare dată când cineva mă întreabă despre Caravana Nesupuselor, sunt incapabilă să sintetizez toată acea experiență într-un singur răspuns. A fost copleșitor de-a dreptul! Dar recomand cititorilor cubine.ro să intre pe nesupusele.ro unde fiecare dintre cele cinci autoare a realizat un podcast despre această experiență. 

Am rămas cu un gust amar, dincolo de toți acești ochișori pe care i-am deschis, pentru că au fost doar niște întâlniri unice. Le-am dus niște cărți pe care le au la bibliotecă, le-am dus niște caiețele, ne-am întâlnit cu ei, am povestit, dar a rămas și de data aceasta o experiență punctuală. Vrem mai mult!

A.A.: Iar înainte de liceu, ce s-a întâmplat?

I.I.: Sunt teleormăneancă, dintr-un sat care se numește Ciolăneștii din Deal, ca să ai un reper geografic, se află aproape de satul lui Marin Preda. Siliștea Gumești este peste deal de casa mea.

Am fost crescută de bunicii mei și a fost minunat că a fost așa. Am avut o copilărie foarte fericită. Am fost un copil liber, mereu în mijlocul naturii. Nu aveam foarte mulți prieteni, nu eram foarte sociabilă, însă eram foarte fericită așa cum eram eu. Aveam o curte mare plină de plante, cu animale. Mergeam cu bunica la câmp, mă lua cu ea peste tot. Mi-au rămas în minte niște imagini foarte frumoase.

Alături de bunica mea
credit foto: Lucian Iordan

„Îmi amintesc cum stăteam sub nucul de pe deal. Bunica săpa, eu culegeam floricele, cântam și încercam să recunosc păsările care îmi zburau pe deasupra capului.”

Apoi, nu pot uita mirosul de talaș din atelierul de tâmplărie al bunicului meu și groaza pe care o simțeam în fiecare noapte când pe prispa noastră aștepta vreun sicriu proaspăt lucrat de el. Preferam comenzile de mese, scaune, ferestre pe care le primea. Cel mai mult îmi plăcea când amândoi îmi spuneau povești.

Bunicul spunea mai ales snoave și îi plăcea să povestească despre copilăria lui, despre fratele lui care murise în război, despre boierul pe pământul căruia lucrase încă de copil.

Mai țin minte primăverile când ploua foarte mult și toată curtea se inunda, doar casa rămânea deasupra. Atunci bunicul îmi spunea o poveste care mă uimea de fiecare dată: se pare că într-o noapte boierul cel bătrân a vrut să își ascundă banii de frica hoților, s-a ucat în barcă și a vâslit de-a lungul pârâului până în locul unde se afla casa bunicilor mei.

Acolo era o mică peninsulă unde a săpat o groapă mare și a ascuns o ladă plină cu bani de aur. De aceea, spunea bunicul, casa noastră nu se inunda, pentru că stătea pe pământul înălțat de boier atunci când și-a îngropat comoara.

Mai târziu, gândindu-mă la poveștile bunicilor mei și citind cu fetele mele „Capra cu trei iezi” și „Punguța cu doi bani” mi-am dat seama că sunt multe povești românești pe care copiii de azi nu le știu. Pentru că ele sunt în culegerile de folclor pe care nici măcar adulții nu le mai citesc.

„Pornind de la amintirea asta foarte dragă din copilăria mea, când mi se spuneau povești simple dar foarte frumoase, am conceput un volum de povești care se numește „Povești din calendar” editat de Editura Vellant, foarte frumos ilustrat de Veronica Neacșu.”

Acolo sunt povești foarte vechi românești, una-două din copilăria mea și alte câteva pe care le-am găsit în culegeri de folclor. Sunt periate de arhaisme dar cuvintele vechi, sonoritățile acestea speciale sunt încă prezente în texte. Dar, în așa fel încât părintele care îi citește povestea copilului să nu se oprească la fiecare propoziție ca să îi mai explice încă un cuvânt nou. 

La fel, bunica știa foarte bine plantele. Când mă îmbolnăveam îmi făcea niște ceaiuri, dacă mă juleam în genunchi îmi punea niște frunze de pătlagină și mi se oprea sângerarea. 

„Atunci când am început să scriu pentru fetița mea mai mare, încercam de fapt să-mi amintesc ce îmi spunea bunica despre plante. Așa am început eu scrisul: ținând un mic jurnal botanic care s-a transformat în „Călătorie prin ierburi și lumină”. ”

„Călătorie prin ierburi și lumină”
Editura Cartea Copiilor
Ilustrație de Cristiana Radu

Personajul este o fetiță care știe multe lucruri despre plante și pe care le împărtășește cu cititorii. Luli este un fel de alint pe care-l folosea mama când eram eu mică, iar fetița mea în perioada în care mă apucasem eu să măzgălesc în carnețele îmi spunea Luli pentru că nu reușea să spună Iulia. Dincolo de această copilărie obișnuită, banală dacă te uiți din exterior, a fost ceva prețios pe care am încercat să îl folosesc apoi în câteva dintre poveștile mele. Poate ca să nu uit, poate ca să mă apropii altfel de copii. 

A.A.: Te consideri un om de succes? În ce constă succesul pentru tine?

I.I.: Nu, sunt un om normal, care are multe lucruri de învățat, foarte foarte multe. Îmi este străină ideea de succes așa cum este ea înțeleasă de obicei. Cred că succesul stă în a-și vedea fiecare de treaba lui și de a încerca să o facă din ce în ce mai bine, în a sta cât mai puțin pe margine și mai degrabă de a lua atitudine, a se implica, a renunța la comoditate și a pune umărul la treabă, în același timp plăcându-i ceea ce face. 

A.A.: Care sunt calitățile sau super-puterile tale?

I.I.: Felul în care interacționez cu copiii. Mi-e foarte la îndemână să fiu în preajma lor, să îi ascult sau să le vorbesc, să-i fac și pe ei să vorbească. Asta este și una dintre bucuriile mele. Când am un proiect, o activitate, un atelier, când văd că s-au deschis pentru mine e un sentiment de satisfacție să văd că am ajuns la ei. Că le folosește întâlnirea sau povestea sau atelierul de la muzeu. O altă calitate ar fi poate plăcerea asta de a experimenta și dorința de a face lucruri pe care eu le consider folositoare celorlalți. Sunt o persoană creativă, cel puțin așa cred. (râde)

A.A.: Ce convingere te motivează?

I.I.: Mi se pare că are sens ceea ce fac. Dacă nu aș fi avut contactul permanent cu copiii nici nu aș fi putut să scriu pentru ei. Convingerea vine tot de la copii, din contactul meu nemijlocit cu ei. Ei au foarte multe interese și curiozități care se diversifică permanent.

„Societatea noastră îi ține de multe ori pe copii într-o structură artificială care le taie aripile. Sunt convinsă că literatura, educația non-formală și, în special, educația muzeală sunt niște lucruri extrem de valoroase pentru a îi construi pe ei ca oameni.” 

A.A.: Care este obiceiul care te-a adus azi aici?

I.I.: Îmi place să mă pun în situații incomode pentru că asta înseamnă să recunosc faptul că nu știu suficient de bine un lucru sau altul. Dar ele mă ajută să fac un pas înainte. Asta mă îmbogățește pe mine și munca pe care o fac.

Un alt lucru care ține de firea mea – nu sunt o persoană comodă. În perioadele foarte aglomerate visez să stau și să nu fac nimic, doar să mă uit pe geam. Dar, în momentul în care am ocazia să mă uit pe geam cât vreau, îmi găsesc repede ceva de făcut. Întotdeauna mă odihnesc activ, deși o prietenă îmi spunea adesea că de fapt sunt incapabilă să mă relaxez. 

Dacă nu ai astâmpăr, vrând-nevrând ajungi la niște rezultate, chiar dacă ele pot fi îmbunătățite. Pe de altă parte, nu mi se pare că am ajuns la maturitatea mea profesională, dar mă îndrept către niște lucruri pe care mi le-am propus. 

„Sper să fiu capabilă să învăț mereu. Să nu ajung într-un punct în care să spun „Gata! Aici voiam să ajung!”.

Asta înseamnă într-o bună măsură să nu-ți mai placă ceea ce faci și, lucrul cel mai grav din punctul meu de vedere, este să îți pierzi curiozitatea.

A.A.: La ce ai renunțat ca să obții ce ai obținut? 

I.I.: Nu o văd ca pe o renunțare sau ca pe un sacrificiu, dar am renunțat la comoditatea de ordin material. Când lucrezi într-o instituție ai un confort al traiului de zi cu zi.

Dar când te arunci într-un domeniu vulnerabil, în care nu ai foarte multe certitudine, renunți la această comoditate. Au fost niște perioade mai dificile pentru mine și familia mea, dar le-am echilibrat pe toate. Și soțul meu la fel lucrează pe cont propriu și asta aduce satisfacție dar și o viață de familie un pic mai haotică.

Este foarte frumoasă această libertate, dar are niște costuri: nu suntem niște persoane care călătoresc în locuri exotice, nu călătorim atât de mult cât ne-am dori. Asta nu doar din motive financiare, ci și pentru că atunci când lucrezi în zona asta independentă lucrezi mai mult și ai mai puțin timp liber.

„Sunt alte satisfacții care compensează. Așa că nu am simțit niciodată că renunț la ceva, ci că sunt pe drumul meu și merg pe el cu bune și cu rele. Mergem din aproape în aproape și fiecare problemă are o soluție, așa cum le spun și copiilor mei.”

A.A.: Ce nu ai putea să faci niciodată ca să obții ceva ce-ți dorești?

I.I.: Cu toții facem compromisuri pentru că altfel nu am putea să coexistăm. În fiecare lucru pe care-l fac, lucrez în echipe și de fiecare dată există un compromis. Însă există compromisuri pe care nu le-aș putea face. Când ajung acolo, știu să spun „Stop, mai departe nu merg”. Asta ține de valorile mele și principiile mele.

A.A.: Cu ce gând te trezești dimineața?

I.I.: (râde cu toți dinții ascunzându-se după eșarfă) Că vreau să mai dooorm! Somnul de dimineață este preferatul meu și ăsta e primul gând: „Las alarma să mai sune încă o dată”! Am impresia că am păcălit timpul dormind zece minute în plus.

Sunt o persoană destul de organizată și încerc să-mi organizez cât mai bine ziua și drumurile. Nu am un program fix, și un loc fix în care să lucrez, așa că primul lucru pe care-l fac este să-mi așez în minte toți pașii zilei: muncă, timpul petrecut cu copiii, drumuri prin oraș și naveta pentru că nu locuiesc în oraș. Jonglez cu ore, întâlniri, ateliere, astfel încât totul să fie pus la punct. Cât de cât. Organziarea ar fi primul gând dincolo de cel legat de somn.

A.A.: Și cu ce gând adormi?

I.I.: Adorm cu fetele mele în brațe după ce citim. Până acum câțiva ani adormeam tot cu munca mea. Le citeam lor povești, le adormeam și apoi mă așezam la calculator și făceam ceva ce nu apucasem să fac pe zi, cum ar fi să scriu – lucrul ăsta mă ajuta foarte mult. Apoi au interevenit oboseala, insomniile și am început să mă culc odată cu copiii. Ceea ce este foarte relaxant!

„Noi avem un obicei în familie. Deși fetele au crescut și pot citi singure, totuși citim în familie. Fiecare are cartea ei din care citim serile câte un capitol, două, depinde. Momentul de lectură în familie este unul dintre momentele mele preferate din zi.”

Cred că gândurile din fiecare seară sunt influențate de poveste sau de discuțiile pe care le am cu ele după. Adormitul cu povești și fetele mele este un lucru foarte plăcut. 

Momentul de lectură în familie este unul dintre momentele mele preferate din zi
credit foto: Lucian Iordan

A.A.: Despre ce experiență negativă ai putea să spui că fără ea nu ai fi cine ești?

I.I.: Mereu încerc să fiu în dialog cu școlile sau familiile, publicul cititor, sau colegii de echipă, dar feedbackul nu este întotdeauna pozitiv. Poate veni cineva să îți spună că pentru el ce faci tu nu este relevant. Sau să nu aibă o părere foarte bună despre tine ca persoană sau ca profesionist. Au fost situații în care am trăit această frustrare. A fost foarte intensă și de fiecare dată m-am dat cu un pas înapoi, uneori chiar cu mai mulți. A fost o ocazie să mă gândesc la viitor. 

”Când te oprești puțin pe loc, îți dai răgazul să privești un pic mai limpede și să fii mai onest. Îți dai seama că ai lucruri de îmbunătățit și că poate ar fi fost mai bine să faci altfel lucrurile. Am momente de-astea care pe moment mă dau peste cap, dar care pe termen lung mă ajută să construiesc mai așezat.”

A.A.: Ce i-ai spune unei Iulia copil?

I.I. : I-aș spune să aibă încredere în ea. Și aș strânge-o în brațe.

A.A.: Ce ți-ar spune o variantă în vârstă a ta ție acum?

I.I. Mi-e foarte greu să mă văd om mare, de aceea înclin să cred că sunt o persoană destul de imatură din multe puncte de vedere. Mă apropii de patruzeci de ani dar eu mă simt la fel cum mă simțeam și la douăzeci. Cineva îmi spunea că este o iluzie că oamenii devin mai înțelepți atunci când înaintează în vârstă și tind să cred că are mare dreptate. (râde)

Nu mă văd pe mine mai în vîrstă. Dar mi-aș spune același lucru. Să am încredere.

A.A.: Ce-ți face ochii să sclipească?

I.I.: Copiii.

A.A. Ai tăi? Sau toți?

I.I.: Toți. Îmi sunt cei mai dragi copiii mei evident, dar pentru mine este o bucurie prezența oricărui copil. Privirea lor proaspătă îmi face bine.

A.A.: Ce modele ai avut? Ce oameni te-au influențat și te-au ajutat să devii cine ești?

I.I.: Sunt persoane cu care m-am intersectat de-a lungul timpului, într-un mediu sau altul, dar nu știu dacă am avut neapărat un model. Am admirat anumite calități ale unor persoane reale pe care le-am întâlnit. Sunt persoane foarte dragi de la care am învățat foarte mult așa cum sunt colegii mei, artiștii pe care îi întâlnesc. Îmi place să mă uit la celălalt să văd ce face, dar nu caut modele. Poate de aceea nici nu am găsit. 

A.A.: Ai fost sprijinită de-a lungul vieții?

I.I.: Da, am fost sprijinită, mai întâi de familie, apoi de grupul de prieteni și apoi de grupul de colegi de la muzeu și din asociație. Iar acum mă simt sprijinită de copiii mei – culmea! Sunt foarte aproape de mine, îmi știu puterile, slăbiciunile și este un nou tip de sprijin pe care-l simt din partea unei persoane mai mici decât mine. Dar mă umple de bucurie și recunoștință acest nou tip de sprijin și de situație 

A.A.: Ce îți spui atunci când lucrurile nu merg așa cum îți dorești, sau când o dai în bară?

I.I.: Încerc să fac lucrurile cât mai bine și să nu caut o vină undeva dacă ele nu merg bine. Din punctul ăsta de vedere, anul acesta a fost o provocare pentru că am lucrat în mai multe proiecte decât o fac de obicei și atunci când faci multe lucruri în același timp e imposibil să le faci pe toate foarte bine. Nu pot să spun că am simțit vreodată că am eșuat. Dar am simțit că sunt foarte aproape de eșec și mi-a fost teamă să nu stric lucrurile. 

„Cred că și teama e un lucru bun pentru că te ajută să regândești lucrurile, să le faci cât de bine poți tu, să te adaptezi mai ușor. Când nu ai această teamă, poate că nici nu reușești să dai tot ce e mai bun din tine.”

foto: arhiva personală

A.A.: Te-ai gândit să emigrezi?

I.I.: M-am gândit să emigrez acum cincisprezece ani. Eram abia întoarsă din Italia unde fusesem cu bursa de la facultate. Mi-a plăcut atât de mult Italia încât mi-am zis că acolo vreau să trăiesc! Dar nu am reușit să-l conving pe soțul meu – prietenul meu de atunci.

Apoi, a mai fost un moment, anul trecut, când toată lumea vorbea doar despre asta. Mulți luaseră deja decizia să plece. Majoritatea celor care plecau au copii și ăsta era mesajul principal: „Fac asta nu pentru mine, ci pentru copilul meu”.

Și-atunci, normal că te gândești și tu. Ești părinte. De ce tu nu ești convins să faci asta? Era un sentiment de vinovăție pe care îl aveam, mai ales că îmi iubesc așa de tare copiii. Mă tot întrebam: „Eu de ce nu sunt în stare să iau această decizie pentru copiii mei?”

A fost o perioadă în care m-am luptat cu acest gând și care încă mă mai bântuie de fiecare dată când ajung la spital cu copiii, când aud știrile despre atrocitățile care se întâmmplă oriunde în țara noastră și așa mai departe. 

Nu este ușor nici să pleci, nici să rămâi. Și, ori de pleci, ori de rămâi îți găsești niște argumente pentru care ai luat decizia. Cauți confirmări și le găsești.

”Mie mi se pare important să rămân aici pentru că văd sensul lucrurilor pe care le fac la modul cel mai concret. Pentru că am prieteni, pentru că este familia mea aici. Iar fetele mele sunt foarte fericite cu toți prietenii pe care îi au și lucrurile pe care le fac.”

Am câțiva prieteni foarte dragi care au emigrat anul trecut. E un lucru trist să-ți plece prietenii. (oftează) Dar parcă nici nu putem pleca toți (zâmbește iar). E o intuiție, un sentiment că nu e momentul să plec. Poate va veni, nu știu, dar nu îmi mai abat gândurile într-acolo așa de des. 

A.A.: Care e partea nevăzută a muncii tale despre care ai vrea să spui oamenilor, dincolo de ce se vede?

I.I.: Nu aș vrea să le spun oamenilor despre partea nevăzută a muncii mele, dar totuși mi-ar plăcea ca oamenii să fie conștienți că este foarte multă muncă în spatele evenimentelor culturale, în spatele cărților pentru copii pe care le iau de-a gata. 

Cineva ne critica recent – pe noi cele de la DeBasm – că ne-am transformat în niște manageri culturali. În parte este adevărat. Este un volum enorm de muncă birocratică pe care de altfel niciuna dintre noi nu și-o dorește. Dar, dacă nu ar fi această muncă din spate, nu s-ar întâmpla nimic. 

Majoritatea programelor de încurajare a lecturii, multe dintre publicațiile care apar, târgurile de carte pentru copii, festivalurile de literatură pentru copii – vorbesc acum doar despre zona de literatură contemporană pentru copii – ele se întâmplă pentru că există niște oameni motivați să facă lucrurile astea, niște ONG uri culturale care își dedică activitatea acestui domeniu. Din păcate, nu există susținere din partea statului și nici nu se prefigurează vreuna în viitorul prea apropiat.

Se întâmplă foarte multe evenimente și oamenii se bucură de ele, este tot ce ne dorim, nu vrem să ne ridice nimeni statui. Dar dacă tot m-ai întrebat, iată:

„Mare parte din evenimentele culturale sunt de fapt proiecte finanțate pentru care se scriu aplicații, se aplică la concursuri, se depun deconturi, se face contabilitate, se scriu rapoarte. O muncă de cele mai multe ori neplătită. Sunt lucruri pe care nu vrem neapărat să le facem, dar fără ele nu se poate.” 

Este mare nevoie de analiză, de o privire critică, dar recunosc, de multe ori mi-ar plăcea ca oamenii să fie mai puțin critici și mult mai activi, mai implicați, mai puși pe treabă. 

A.A: Ce îți oferă cea mai mare satisfacție în ceea ce faci?

I.I.: Să știu că un lucru pe care l-am făcut este folositor cuiva.

A.A.: Care e visul tău cel mai mare?

I.I. (râde) Nu e corect! Asta îi întreb eu de obicei pe copii la finalul atelierelor! Păi, am mai multe vise. Unul este acela de a exista – fie că pun și eu umărul pentru realizarea lui, fie că nu – acest muzeul pentru copii despre care îți povesteam mai devreme. Măcar unul singur, dacă nu se poate unul în fiecare oraș. Un alt vis este să reușim să ajungem fie prin proiectele de la Da’DeCe , fie de la De Basm în cât mai multe zone defavorizate din punct de vedere cultural din România.

***

Ce mai pune la cale Iulia în perioada următoare?

Din punct de vedere al abordării, plănuiesc să mă implic în mai puține proiecte anul viitor, dar mai consistente față de cele de până acum. Cred că a venit momentul să schimb ceva și în felul în care colaborez cu ceilalți. Am cunoscut foarte mulți oameni în tot acești ani, toți prețioși din diverse puncte de vedere, dar cred că pentru proiecte mai complexe și de mai lungă durată, trebuie să aleg cu cine pot construi pe termen mai lung. 

Apoi, anul acesta am conceput o nouă expoziție interactivă la Da’DeCe, numită Utopica. Este o expoziție care explorează așteptările copiilor, interesele lor față de lumea în care trăiesc și felul în care se pot implica ei să o schimbe. Este un început de nou concept al unui muzeu pentru copii. Îmi doresc ca această expoziție să ajungă în cât mai multe locuri: muzee, școli, biblioteci, de asemenea îmi doresc să o dezvoltăm pe mai multe tematici.

Doritorii de mai multe informații îmi pot scrie pe adresa: qsimiq@yahoo.com.

De asemenea, sper să pot continua alături de colegele mele de la Da’DeCe proiectele de apropiere a copiilor de patrimoniu prin activități, cărți, instalații interactive. Și în acest sens vom începe să căutăm sponsorizări pentru că nu ne putem baza doar pe finanțările punctuale, ele fiind insuficiente.

La De Basm plănuim un proiect mai mare care să includă o nouă caravană, dar mai amplă și pe o durată mai lungă. 

Iar eu personal îmi doresc timp de scris, îmi e dor să scriu, iar anul acesta din păcate nu am reușit să scriu mare lucru. Îmi pun speranțele în anul viitor, mai ales că e mai lung cu o zi decât 2019 și fiecare zi în plus e prețioasă!

În general, încerc să mă bucur de ceea ce am și sunt norocoasă din multe puncte de vedere, iar acești ani, când copiii mei sunt încă mici, sunt niște ani foarte frumoși. 

***

Extrase din interviu:

„Fiecare proiect este de fiecare dată o regândire a principiilor de lucru, o reevaluare a noastră în raport cu cei pentru care facem aceste proiecte, o redescoperire. Nu este un proces ușor, nici predictibil, dar este un domeniu în care poți crește foarte mult din punct de vedere profesional dacă urmezi pașii potriviți și dacă nu te supraîncarci.

În același timp, este vorba și despre o permanentă asumare nu doar a unui mod de lucru care să permită fluctuații de ritm, ale echipelor de lucru, dar și din punct de vedere material. ”

***

„Educația muzeală mi se pare fascinantă tocmai pentru că nu pornește de la principii abstracte, ci de la inepuizabilul concret: experiența și curiozitatea celui care îți stă în față. Plus potențialul conceptual, creator, ludic al muzeului. Cu fiecare proiect nou, se așază niște idei iar în același timp, experimentezi lucruri noi, ceea ce mi se pare extraordinar.” 

***

„Spre deosebire de educația muzeală, domeniu în care ideile sunt proiectate spre exterior, în cazul scrisului, totul se îndreaptă spre interior și folosește analiza, reflecția, timpul într-un mod diferit și într-un spațiu diferit, acela intim. Această pendulare între cele două meserii ale mele îmi aduce de multe ori echilibrul și cred că se completează foarte bine.”

***

„Asta sunt pentru tine. (îmi oferă un teanc de cărți cărțulii, caiețele și cartoline. Se apucă să povestească despre una din ele „Da’ de ce să mă întorc în timp?”)

Cărticica asta care mi-e foarte dragă și a ieșit foarte bine. A fost inițial un proiect finanțat de ARCUB. Ne-am dat seama că strada principală din oraș încă este Calea Victoriei. Dar, toată lumea o tranzitează ca pe un fel de autostradă dinspre nordul spre sudul orașului. Unii dintre părinți ne spuneau că ei nu au mers niciodată pe jos pe calea Victoriei. Pornind de la ideea asta, am făcut un proiect prin care i-am invitat pe părinți și pe copii pe Calea Victoriei și am făcut pe stradă activitățile pe care la facem de obicei în muzee. 

Am spus poveștile unora dintre case iar ca să înțeleagă cum arăta Podul Mogoșoaiei – așa se numea Calea Victoriei înainte și era podită cu lemn – le-am adus scânduri, le-am adus trotinete și ei s-au plimbat pe acele scânduri ca să-și imagineze cum era în trăsură. Nu era foarte plăcut, dar așa se circula acum câteva sute de ani în eact locul în care se aflau ei. 

Văzând cât de mult le plac aceste povești și cât de necunoscute sunt pentru majoritatea bucureștenilor am scris un alt proiect și am făcut această carte care cuprinde povești de pe Calea Victoriei, dar nu numai. ”

***

Despre Caravana Nesupuselor:

„Am fost în Teleorman și Giurgiu niște locuri rău famate din punctul de vedere a majorității oamenilor. Însă copiii erau foarte deschiși, draguți, deștepți. Unul dintre copii era foarte afectat că „sunt din Teleorman și când văd ce se scrie pe internet sufăr pentru că nu e adevărat. nu suntem toți la fel. nu suntem toți hoți”.

A fost interesant să cunosc fetițe din zona asta rurală, niște adevărate nesupuse. Unele aveau grijă de frații mai mici, altele își ajutau mamele, unele dintre ele nu mai aveau mame. Fie pentru că erau plecate în străinătate, fie pentru că nu mai trăiesc. Fiecare poveste ne-a umplut de dorința de a face mai mult pentru acești copii. Ăsta e un proiect pe care ne dorim să-l continuăm. Ideal nu dintr-o finanțare publică, pentru că ele sunt destul de mici și nu ne permit să facem foarte multe lucruri. Iar aici chiar este nevoie să facem mai mult decât niște întâlniri punctuale.”

Cu bine!

Lasă un răspuns