Îl contactez pe Marian și-i spun că mi-ar plăcea să îi iau un interviu pentru seria de interviuri „Ciudații”. Zice da. Îl întreb când are niște timp pentru a fi descusut și zice că: „în perioada asta pot doar noaptea, când sunt pe tura de noapte la adăpost. Adică pe la 12 noaptea. E ok?”

Daaaa! Ce să vrei mai mult dacă nu un interviu de la locul faptei unde puteam să văd cu ochii mei ce face Marian zi de zi pentru oamenii străzii?

E 22 decembrie. Înainte de a merge la adăpostul Odesa, mi-am făcut ritualul anual de a trece pe la Cimitirul Eroilor Revoluției să salut în tăcere și cu recunoștință eforturile și sacrificiul celor ce mureau acum exact 30 de ani. 

Ajung la adăpost. Este exact miezul nopții. Ca-n poveste. Oare se va rupe vraja? 🙂

Văd o luminiță în fundul curții și disting niște siluete la intrarea în adăpost. Mă apropii și recunosc că una din siluete este Marian. Discută aprins cu un domn vizibil amețit de alcool și îi explică de ce din cauza asta nu poate să îi ofere găzduire în noaptea asta. Marian face semn celei de-a treia siluete – gardianul – să mă conducă în birou. 

Intru în adăpost și recunosc din fotografia de pe facebook holul lung cu uși pe stânga și pe dreapta. Gardianul îmi deschide o ușă de pe dreapta și când trec pragul…nici vorbă de birou!

În schimb, într-o cameră mică sunt înghesuite: două paturi de metal, un frigider, două rafturi doldora de haine și medicamente, o masă plină de containere și pahare. 

Tot în „birou” era o voluntară simpatică de la care am aflat că hainele sunt din donații și că i-ar plăcea ca oamenii să fie mai atenți cu ce oferă. În timp ce scoate din saci de gunoi, genți de damă noi-nouțe, spune că oamenii pe care îi găzduiesc nu au nevoie de poșete sau rochițe cu volane dar au mare nevoie de lenjerie intimă nouă sau căciuli. 

Mai durează ceva și apare și Marian. 

Despre Marian Ursan poate că știi că este omul din spatele inițiativei sociale Carusel sau a Dușului Mobil și că este profesor la Asistență Socială.

Ceea ce poate nu știai este că Marian este omul faptelor. El este pur și simplu acolo, pentru oamenii în necaz. Este pe stradă ascultându-le poveștile și oferindu-le asistență, este în spital unde se ocupă ca ei să primească tratamente medicale în pofida lipsei de asigurare medicală, este lângă cei ce suferă de dependență, ce au contractat virusul HIV sau sunt implicați în sex comercial și le oferă o seringă, un prezervativ sau un moment de asumare a propriei condiții.

Marian Ursan este „ciudatul” lunii decembrie. Un om care aduce concomitent a Moș Crăciun dar și a erou posdecembrist. 

Ciudații sunt aceia care sfidează probabilitățile, șansa, soarta și își croiesc propriul drum pornind de la o idee, de la un vis, de la niște convingeri de nestrămutat.

Seria de interviuri Ciudații pune accentul pe acești oameni pentru a îi descoase și a afla: Ce anume îi motivează? De ce nu renunță? De ce nu emigrează? Ce anume le oferă satisfacție în ceea ce fac? Care e partea nevăzută a muncii lor? Ce înseamnă succesul pentru ei? Oare dacă ar fi să vorbesc cu suficienți „ciudați” aș ajunge la o aceeași rețetă a succesului lor? Ce am putea câștiga din poveștile lor?

Citește interviul și inspiră-te pentru o viață trăită cu bine!

A.A.: Îmi poți spune povestea ta? Și mai ales despre momentele acelea în care ai luat o hotărâre, în care s-a schimbat ceva și viața ta a luat o turnură nouă?

M.U.: De când mi-aduc aminte de mine, în fiecare zi a trebuit să iau decizii. Totdeauna am fost atent la ce se întâmplă în jurul meu și am încercat să înțeleg. Aveam eu curiozitatea asta. Să înțeleg. Și îmi plăcea mai ales să stau printre adulți. Nu prea săteam printre copii când eram mic.

Am avut noroc de o familie care a înțeles nevoia asta a mea și mi-au oferit acces. Asta însemna că de câte ori aveam musafiri puteam să stau, când mergeau pe undeva mă luau cu ei – la nunți, la înmormântări. 

Sunt din Călărași, din Valea Argovei, dar ne-am mutat mai întâi undeva lângă București și în clasa a IV a ne-am mutat în oraș definitiv.

A fost destul de neplăcut – sincer să fiu – când ne-a mutat aici. Mi-a limitat cu mult libertatea de mișcare. Înainte făceam ce voiam eu. La școală mergeam când vream eu. Nu aveam noțiunea școlii prea bine dezvoltată. Știam că trebuie să merg, dar nu știu dacă învățam ceva. Nu eram doar eu așa. Așa erau cam toți. 

Aici la București erau alte cerințe, alte așteptări, alt nivel. A fost foarte greu să compensez. Abia spre sfârșitul școlii generale am mai făcut un pas mic în față. 

Mai târziu, până în facultate a fost oribil. Nu mi-a plăcut deloc școala. Nu m-am adaptat deloc. 

(Intră voluntara care îi șoptește despre cineva care vrea să facă curat. Atunci Marian pare că face exact ce spunea la începutul paragrafului – analizează câteva secunde situația înainte de a lua o decizie și i-o comunică tot șoptit colegei care închide ușa și dispare)

Familia mea e religioasă. S-a convertit de pe timpul lui Ceaușescu – erau penticostali. În tot familionul ăsta al meu – care nu e micuț – rămăsesem eu cu o mătușă de-a mea care nu ne-am convertit și făceam mișto de ceilalți. 

Îi ziceam: „Mamaie, dacă mor, te rog eu să faci înmormântarea cum trebuie, nu cu pocăiți.” 

Ea zicea: „Cum să mori tu înaintea mea?!” 

Și eu ziceam: „Nu contează care moare primul. Trebuie să avem grijă unul de altul că ăștia ne mănâncă.” 

A murit ea înaintea mea. Mi-a părut rău. Am ținut mult la ea. 

Acasă mă plictiseam, la biserică nu-mi plăcea să merg, la școală nu și aveam timp.

Văzusem la televizor, în Beverly Hills despre voluntariat, despre activism despre participare. Eu de când venisem la București nu prea mai puteam să ies afară din casă. Nu aveam anturaj. Unde să merg? Ce să fac? 

Dar am prins ideea asta de implicare și am zis: „haide mă, să fac și eu ceva!”. Oricum am avut mereu ideea asta de a ajuta omul, aproapele, de solidaritate. 

Am început cu chestia asta. Aveam vreo 16 ani atunci. 

Am mers la ARAS (Asociația Română Anti Sida) și am zis: „Vreau să ajut dar nu am nici o pregătire.” Ei au zis: „Nu e nimic. Te învățăm noi. Trebuie doar să ai 18 ani”. ”Nu am 18 ani, am 16.” „Vino, vedem noi ce faci.” 

Cum-necum am fost repartizat la Spitalul Victor Babeș să mă joc cu copiii. Azi mă jucam cu ei. Mâine intrau în comă. Poimâine mureau. Era o veselie! 

Mai aveam o alternativă – să fac educație nonformală la licee. Să povestesc despre infecția cu HIV, despre persoanele care trăiesc cu HIV, despre discrimnare. Nu-mi plăcea la școală. Am zis că vreau să fac alte activități. 

(Se oprește și zice „a început ploaia”. Se adresează celor două colege care erau pe patul alăturat în camera-birou-depozit și discută despre cineva cunoscut lor parcă așteptând confirmare: „era îmbrăcat bine. Era în regulă să plece”)

Centrul Carusel din Ferentari
foto din arhiva personală

Am început să fiu împlicat în niște programe mai puțin formale și la un moment dat s-a pus problema să fac o cercetare legată de persoanele care sunt implicate în sexul comercial. Mediile dure nu-mi erau străine. 

După cercetarea asta, a apărut ideea unui proiecțel, un soi de intervenție care să vizeze tocmai grupurile astea, dar dintr-o perspectiva socială.

Da, era ilegal ce făceau, dar dincolo de asta, erau niște oameni cu riscuri medicale, cu riscuri sociale. Trebuia să se întâmple ceva. Zona asta de știință ne învață despre ce să facem cu astfel de persoane. Nu am inventat noi lucruri. Trebuie doar să le aplicăm.

Așa am început să lucrez pe stradă. Inițial cu fetele care erau implicate în sexul comercial. Programul ăsta viza la momentul ăla minimul: să le distribui niște prezervative, să le vorbesc despre testarea pentru HIV, riscul de boli. Prin ’99 să zic. 

Prin 2000 deja apăruseră și problemele legate de consumul de droguri. Era mai vizibil fenomenul. Așa am mai dezvoltat componenta care viza consumul de droguri. La momentul respectiv am venit cu o chestie nouă – schimbul de seringi. Am început să vorbim și cu consumatorii de droguri. Am vrut să dezvoltăm intervenția pe partea de calitate. 

Ascultând poveștile oamenilor ne-am dat seama ce se întâmplă cu ei, ce probleme au. Încercam să găsim răspunsuri. Ne-am dat seama că foarte mulți oameni au aceleași probleme. Puteam vorbi deci de un set de măsuri care să îi ajute. Ce e important e că de fapt intervențiile astea – științifice la bază au niște limite și limitele astea sunt foarte greu de simțit și interiorizat. 

Nu poți să vizezi o schimbare radicală de comportament. Cumva trebuie să înțelegi că vorbim despre dependență, despre niște oameni care nu sunt pregătiți să facă o schimbare. Tot ce poți să faci este să îi asiști în tot demersul ăsta și să încerci să reduci, să minimizezi riscurile la care sunt expuși. 

Asta în teorie. În realitate, chestia asta se traducea prin foarte multe ore petrecute în stradă cu oamenii – sute, mii de ore – în mediile lor, ascultînd poveștile lor, văzându-i cum evoluează. Din păcate, de multe ori nu neapărat într-o direcție bună. Mulți au murit. I-am înmormântat. Pe mulți îi port în continuare în minte și în suflet vrând-nevrând. E o muncă destul de dură.  

Dincolo de partea asta teoretică de intervenție socială care vizează reducerea riscului, până la urmă vorbești de niște oameni, despre momentele lor din viață, despre cum se raportează ei la propria lor persoană, la cum ajung ei să dea un înțeles situației în care se află. Iar în prima linie fiind, toate astea se trăiesc intens. 

Fac parte dintr-o generație de oameni care au început să facă activism social fără să fie pregătiți bine, fără să fie ajutați. Eram practic noi și în cel mai bun caz o carte pe care o mai citeam. Mai mergeam o dată la trei ani la o conferință și mai vedeam cum fac alții. 

(Una dintre fete ieșise din cameră și revine acum în pragul ușii. Sușotesc o vreme. Puteam auzi: „A băut și e mai rău”, „Nu a plecat?” Iar apoi se reia scenariul. Marian se gândește puțin și apoi îi spune colegei ce să facă iar ea dispare.)

Totdeauna visam. Vizualizam cum mi-ar plăcea să schimb niște lucruri. Întotdeauna adormeam cu imaginea asta în minte. Parcă simțeam și aerul ăla dacă aș fi făcut o ambulanță socială, dacă aș fi făcut un centru cu un loc unde să vină oameni să pună capul jos. Vizualizam. E foarte important pentru mine să vizualizez o chestie. Un proiect – trebuie să simt chestia aia, să intru într-o simbioză cu ea.

An de an s-au întâmplat multe lucruri bune. Mult mai multe grele și nasoale. Dar nu cred că au fost momente în care să dau înapoi. La mine s-au suprapus cumva viața mea cu munca mea. Norocul meu e că nu e o muncă pentru bani sau pentru putere. E o muncă frumoasă. În care nu simt că muncesc. Eu am 40 de ani. De la 16 ani, după atâția ani, e o muncă ce mă ține prins. Și obosit și nemâncat sau fără să fi apucat să dorm suficient. 🙂

E o chestie pe care am interizat-o foarte mult. M-am gândit de multe ori si dacă mă întrebi cum am ajuns să fac asta nu știu să îți spun. Mi se pare și mie că mi-a fost dat cam mult. Mă simt foarte norocos. 

În paralel am continuat cu școala. A trebuit să fac chestia asta. Mai târziu în facultate am simțit altfel lucrurile. Am specializare în psiho-pedagogie specială. Eu teoretic sunt specializat în a lucra cu oameni care au tot felul de ciudățenii. 😛 

Mai târziu am făcut masterul în Asistență Socială și acum predau acolo. 

La facultate
foto din arhiva personală

An de an am simțit că aș mai vrea să fac ceva. Nu mi-au ieșit chiar din prima. Multe nu mi-au ieșit din prima. Hai a doua, a treia, mi-au ieșit până la urmă. 

La fel a fost și cu organizațiaCarusel. Mi-aduc aminte că pe vremurile astea, acum mulți ani mi-am pus dorința la miezul nopții să apară Carusel. Eram la Timișoara. Aveam o gagică drăguță acolo. Am vrut să fac revelionul cu ea. Ne-am și certat atunci. S-a măritat…

A.A.: Iar tu te-ai ales cu Carusel. Ți s-a îndeplinit dorința aceea…

M.U.: Da. 

Eram foarte atent cum formulez dorințele. Sunt foarte multe organizații înființate care nu fac nimic. Am zis: „vreau să înființez Carusel și să fie o organziație funcțională!”. Erau cam două dorințe, dar hai. A fost un balon de oxigen și o minte explodată în multe direcții. Dar uite, după ani și ani, stăm acum de vorbă.

A.A. Despre centrul de la Victor Babeș ce poți să îmi spui?

M.U.: La Victor Babeș este un centru unde oamenii ăștia cu care noi lucrăm, fie în adăpost, fie pe teren, fie la duș mobil și care nu sunt eligibili pentru asistență medicală – noi facem în așa fel încât ei poată să primească îngrijiri medicale la standarde cât mai bune. Asta înseamnă că noi trebuie să gestionăm partea asta legată de acte, de documente, de asigurare medicală, să plătim asigurarea medicală și să îi asistăm cât timp sunt în spital. 

Ne asigurăm că ei rămân în spital, îi ajutăm, îi consiliem, avem grup de suport. Cât să rămână în spital și să accepte boala – Sida de exemplu. Vorbim cu ei despre tratament despre aderența la tratament, despre cum evoluează viețile noastre. 

E un moment de răscruce pentru oameni. Sesizează cât de rău au ajuns, cât au decăzut. Sunt niște povești…foarte dure acolo. Oameni care au pierdut case, familie, mașini, relații sociale.

E foarte important să îi sprijinim în momentul ăsta și pe urmă, cu ei, să explorăm și să găsim resursele de care e nevoie ca să îi facem din nou să spere, să gândească la mai mult, să își dorească mai mult, să le fie mai bine. 

Noi intervenim în momente grele ale oamenilor. Foarte grele. Ne-am asumat să facem chestii pe care nimeni altcineva nu vrea să le facă. Fie pentru că nu are capacitatea, fie că nu știe, fie pentru că nu vrea, că e prea complicat, pentru că nu aduce niște rezultate imediate și atunci devine frustrant.

Când lucrezi un an-doi cu un om parcă ai vrea să îl vezi și pe el la casa lui, îmbrăcat frumos, să îți prezinte soția sau soțul, un copil. Clișeele de-astea, dar interiorul nostru operează cu ideea asta de bine și de mici suntem învățati cum ar trebui să arate binele ăsta spre care să tindem. 

Din păcate, niciodată nu am fost învățati că binele poate să fie și atunci când ești singur, sau când nu ai prea multe lucruri. Nu toți oamenii au casă, mașină și un partener sau parteneră frumos/frumoasă lângă. Asta e foarte frustrant și îi face pe oameni să se simtă incapabili sau că au eșuat cumva în viață. Că eu greșit atât de mult încât nu au noroc. Că soarta e potrivnică. Nu ar trebui să fie așa. 

Cumva, în subsidiar facem apelul ăsta la asumare. La a-ți accepta condiția. Sigur, nu trebuie să te culci pe o ureche. Sunt mereu lucruri pe care le poți face și de care să te bucuri: să îți faci prieteni, să călătorești, să dăruiești, să primești. 

Există viață și dincolo de clișeul cu care am fost obișnuiți. Există viață și dacă trăiești cu o boală incurabilă și te poți bucura de lucruri în jurul tău. Există viață și dacă trăiești cu dependență și ești dat la o parte de toată lumea din jurul tău, chiar și de familie, de societate. 

Nu ajută pe nimeni să mai pui și piciorul pe capul omului când e la pământ. Nu ajută cu nimic.” 

Sprijină, nu pedepsi
foto din arhiva personală

A.A.: Te consideri un om de succes? Ce înseamnă succesul pentru tine?

M.U.: Mvai de capul meu! Am o problemă mare cu asta. Sunt destul de anti-capitalist. Urăsc chestia asta de dezvoltare personală și eficientizare a individului. Mi se pare o capcană. Mi se pare că maică-mea a fost un om de succes deși ea a fost femeie de serviciu, cu 8 clase. 

A.A.: Și ce o face de succes în ochii tăi?

M.U.: Faptul că oamenii țin la ea. Că o respectă. Că e atentă. Că dăruiește lucruri. 

A.A.: Și tu ești de succes din punctul ăsta de vedere? 

M.U.: Am momentele mele nasoale și eu. Vorbesc urât. Înjur. Nu vreau să mă consider un om de succes. Nu, nu. Nu am nimic din ce societatea vrea de la mine. Ca să fiu un om de succes trebuie să zică și lumea asta. Dar mă consider un om împăcat. Pot să trăiesc cu mine cât de cât. Ceea ce e mare lucru. 

A.A.: Ce super-puteri ai? Sau calitățile alea care te definesc?

M.U.: Nu cred că am super-puteri. Mi-ar plăcea să am super-puteri. Dar nu am. Cred că am o superdeterminare în schimb. Și am capacitatea de a întoarce lucrurile. Eu la bază sunt foarte leneș, anxios, delăsător, dezordonat, ipohondru. Dar cu fiecare am încercat să fac ceva.

„Domnu Marian, fă-le d***u’ ceva!” Și le-am întors, le-am dat o nouă semnificație și le-am făcut lucruri care să mă ajute. 

Toate chestiile asteau m-au făcut să empatizez mai mult. De asta, în spațiul ăsta mi-am dorit ca oamenii să se simtă în siguranță, să fie respectați, să fie tratați cu demnitate. La bază sunt lucruri la care m-am gândit, pentru că le-am trăit. 

Mi-ar plăcea totuși să merg foarte repede. Să pot ajunge la Unirii din doi pași. Să întorc legile fizicii cumva.

A.A.: Ce convingere te motivează? 

M.U.: Convingerea că fiecare om trebuie să facă ceva. Cu cât faci mai mult, cu atât mai bine. Cu cât faci mai mult, cu atât înveți să faci mai mult rău și cât mai mult bine. 

Și mai am convingerea că noi suntem datori. Unul față de celălalt. Să avem grijă de celălalt și să-l lăsăm pe celălalt să aibă grijă de noi. Deși e greu să acceptăm.

A.A.: Care e obiceiul care te-a adus unde ești acum?

M.U.: Televizorul. Nu pot să înțeleg oamenii care nu au televizor. Pot să înțeleg dacă nu au bani să își cumpere. M-a ajutat să învăț lucruri, să descopăr lucruri. Mie nu-mi place foarte mult să citesc, din păcate. Fac un efort. Mă concentrez mult ca să citesc. Am citit când a fost nevoie. Dar nu pot să zic că e o fantezie de-a mea să mă închid într-o cameră, să m-arunc într-un fotoliu și să rup trei romane. 

A.A.: La ce ai renunțat ca să ajungi unde ești azi?

M.U.: Of, Doamne, am renunțat la mult prea multe lucruri. La timpul meu. Ăla în care să nu fac nimic. A trebuit să fac ordine în lucruri. Să le gândesc. Să creez fluxuri. A fost ceva greu pentru mine. Am renunțat la curățenie – iar eu iubesc foarte mult curățenia. Sunt și puțin ipohondru și uite ce e aici! (ridică brațele arătând camera în care eram) 😛 

Dar nu toți sunt ca mine și dacă alții zic că e ok să avem aici hainele astea și să le sortăm…am renunțat și la chestia asta. De dragul lucrurilor pe care le fac, accept și le-am întors într-o chestie bună. Prin expunere. 

Timp în care stau degeaba…
foto din arhiva personală

A.A.: Care e lucrul pe care nu ai putea să-l faci niciodată ca să obții ceva ce îți dorești?

M.U.: Cred că oamenii nu își pot construi fericirea pe necazul altora. Nu aș putea să fac lucruri care știu că ar răni pe cineva, de dragul unui câștig sau din ideea asta de a fii mai bine sau mai fericit. Nu aș putea să mă bucur.

Ca să fiu sincer, nici nu-mi doresc prea multe lucruri. Cred în ideea asta de a avea o viață nu neapărat la limita existenței sau stoică dar cred că e ok dacă nu ai ceva de mâncare în frigider uneori, dacă nu ți-ai cumpărat la timp încălțămintea aia de care ai nevoie. De-a lungul timpului, mi-am reevaluat niște standarde de viață și am observat că pot să fiu foarte flexibil cu unele lucruri.” 

A.A.: Cu ce gând te trezești dimineața?

M.U.: Ce am făcut azi-noapte? (râde) Sau unde sunt? Ce-am făcut înainte să dorm?

A.A.: Și cu ce gând adormi?

M.U.: Îți zic un mic secret. Adorm destul de invariabil cu gândul la ce am făcut bine în ziua respectivă. Am făcut un lucru bun? Și nu înseamnă neapărat să fac ceva mare. Înseamnă că atunci când eram gata să nu mai am răbdare cu cineva să am răbdare, dacă am zis bună ziua, dacă am zâmbit sau am deschis ușa cuiva. Chestii de-astea foarte mici. 

Tot atunci mai stau puțin de vorbă cu mine. Mă întreb ce mai fac eu? Mă mai cert puțin, mă mai laud puțin, îmi mai îngrijesc rănile puțin, mai fac niște exerciții să văd dacă pot să mă gândesc la niște lucruri. Îmi dau seama că nu. Le las pe mai târziu. 

A.A.: Care e experiența negativă fără de care nu ai fi cine ești?

(una din colege încearcă să glumească șoptind de pe patul vecin: „dar oare cine ești?”) 

M.U.: E foarte personală întrebarea asta… (Marian se gândește și în timpul ăsta una din fete iese într-o nouă rundă de verificare a adăpostului și revine spunând că e liniște. Marian cere mai mult timp de gândire și trecem la întrebarea următoare)

A.A.: Ce i-ai spune unei variante copil a lui Marian?

M.U.: I-aș zice același lucru pe care i l-am mai zis într-un vis: „ce faci,mă?”

A.A.: O variantă în vârstă a ta dacă ți-ar vorbi acum, ce ți-ar spune?

M.U.: Ai avut dreptate.

A.A.: Ce îți face ochii să sclipească?

M.U.: Femeile. De când eram mic. 🙂

A.A.: Ce modele ai avut? 

M.U.: Bunicul meu. Unchiul meu. Mama. Tipa de care ți-am spus că a murit. Sora bunicului meu. De ea mi-a plăcut foarte mult. 

 A.A.: Prin ce te-au influențat?

M.U.: Nu ei neapărat, ci prin ce spuneau oamenii despre ei. Spuneau lucruri frumoase. Lucruri pe care le făceau ei și pe care eu le vedeam ca normale. Acum uitându-mă în urmă văd că nu în toate familiile a fost așa. 

De exemplu, mătușa asta, sora bunicului, niciodată nu m-a certat cu nimic. Indiferent ce făceam. În fiecare zi aveam câte o idee iar ei i se părea cel mai firesc lucru. De la „aș vrea să merg la pescuit” și ea spunea „merg cu tine să mă asigur că nu te îneci” până la a lua masa la restaurant pe casă. Noi nu aveam restaurant acolo și când i-am zis că vreau să mănânc la restaurant pe casă mi-a zis: „nu se poate pe casă, dar pe magazie se poate”.

Mătușa mea mi s-a părut un monument de bunătate. Mi-e dor de ea. 

Am avut câțiva profesori de-a lungul timpului prin faptul că m-au întrebat lucruri, au ascultat răspunsurile mele, au făcut un efort să înțeleagă ce am vrut eu să spun. 

M-au impresionat niște colegi de școală. De la Aras m-au influențat oameni. M-au impresionat foarte mult oameni pe care i-am cunoscut pe stradă. De la ei am învățat enorm de multe lucuri. De exemplu:

Eu sunt neatent la bani și la lucrurile astea iar oamenii îmi spuneau că le mai trebuie un leu ca să își cumpere ceva. UN LEU?! Și m-au întrebat: „Știi cum e Marian să nu ai un leu? Să umbli o zi întreagă după un leu?” Atunci am înțeles cât de important e un leu. Am simțit.

Când munca și viața se suprapun
foto din arhiva personală

A.A.: Ai simțit că ai fost sprijinit de-a lungul vieții tale?

M.U.: Cred că cel mai mare spriin a fost din partea familiei mele. În continuare e la fel. Și m-au lăsat în pace. Ăsta e cel mai mare spijin. Au zis „bine, dacă așa vrei tu”. Și asta mi se pare enorm. Nu au comentat asupra deciziilor mele niciodată. Chit că a fost vorba de școală, de ce vreau să fac, activism, că m-au așteptat cu masa pusă și eu nu am mai venit, de familia mea ulterioară, că mă sună o dată și închid ca să nu mă deranjeze și îi sun eu înapoi. Mama mereu mi-a zis că nu i-am făcut niciodată probleme. Asta mi se pare drăguț. Mă bucur că apreciează. 

A.A.: Ai simțit că ai fost contestat? 

M.U.: Da, întotdeauna. Dar mi s-a părut foarte drăguț din partea lor. Cred că e un soi de neîncredere la adresa mea. La prima vedere cel puțin. Nu arăt a profesor. Cred că oamenii își duc dramele lor și găsesc explicații pentru situația lor în alți oameni și nu e neapărat adevărat. Nu acord mare atenție ideilor de genul ăsta. Nu ajută pe nimeni. Sigur că mă doare uneori, dar am învățat că nu poți să fii pe placul tuturor. Nu am încotro.

A.A.: Ce-ți spui când o dai în bară?

M.U.: „Prostule! Bă, ce prost sunt! Prost ești mă, Mariane!” Pe urmă îmi găsesc scuze. „Da, da’ nu știam tot”, „Da, da’…poate că a trebuit să trec prin asta”. E bine să-ți găsești scuze ca să nu intri in conflict cu tine. Iar apoi dreg lucrurile constructiv. Am puterea să mă mobilizez. 

A.A.: Te-ai gândit să emigrezi?

M.U.: Da, m-am gândit la un moment dat. Aveam o gagică și mi-a zis „Marian, dacă vrei, pot să te iau cu mine”. Peste ocean. M-am gândit o milisecundă. Am discutat pe-acasă cu mamaile mele și una dintre ele a zis o chestie foarte interesantă: „Da’ pe noi cine ne îngroapă?”.

”E o întrebare bună. Rămân.”

Încă trăiește. 😛

Are Alzheimer și face confuzii. Mă vede la televizor. Eu zic: „Nu, nu sunt eu.” Eu evit chestiile astea. Unchiul meu zice: „Nu, e Cabral, crede că ești tu.” 😀 

A.A.: De ce ai rămas?

M.U.: De-a lungul timpului am avut ocazia să călătoresc de multe ori, mult, prea mult chiar. Nu mai am chef să plec nicăieri. Nici măcar în vizită. Au fost lucruri care mi-au plăcut foarte mult dar nu m-aș muta. În plus, începusem să fiu foarte serios cu activismul meu aici. Îmi găsisem un rost. Aveam rezultate. Micuțe, proaste, dar aveam.

Pentru cei care au plecat cred că a fost un pas greu, împotriva firii lor. Unora li s-a potrivit foarte bine să plece. Unora nu. Eu sunt a doua categorie.

A.A.: Ce îți oferă satisfacție în ceea ce faci?

M.U.: Este meseria mea, ce am învățat și mă bucur să fac lucrurile pe care știu să le fac.

A.A.: Care e partea nevăzută a muncii tale?

M.U.: O notă de plată imensă pe care o plătește familia mea.

Anul trecut de Crăciun lucram de noapte și am avut proasta idee să spun asta acasă familiei. Mama s-a enervat și a zis: „Ia, toată lumea la culcare! Păi băiatul meu muncește și voi vă distrați? La culcare!” 🙂 

A.A.: Care e visul tău cel mai mare? 

M.U.: Să îmbătrânesc. Să nu mor prea repede. Să mai stau. 

A.A.:Mai avem întrebarea cu experiența negativă. 

M.U.: Facem un follow up și discutăm altă dată. 🙂 

Înainte de a pleca, Marian vrea să îmi arate adăpostul. Ieșim din camera-depozit-birou și cum deschide ușa îmi face semn să fac liniște și să calc ușor ca să nu îi deranjăm pe cei ce dorm.

De pe holul lung se văd toate ușile deschise. Dăm un tur. Majoritatea camerelor sunt pline. Din paturi se văd doar picioarele ieșite ale celor ce dorm și se aud sforăituri. Corpurile le sunt acoperite integral de păturile înflorate. De parcă ar vrea să își facă o supradoză de protecție până în zori. Apoi mergem spre băi. Marian e foarte încântat de cât de curate sunt.

Ne îndreptăm spre ieșire. Mai schimbăm câteva vorbe și ne promitem să ne revedem cu bine. 

Acum aproape trei ore plecasem cu inima grea de la Cimitirul Eroilor gândindu-mă la sacrificiul lor. Și întrebându-mă oare ce cred despre noi, dacă ne văd? Sunt dezamăgiți de noi? Mulțumiți? Oare ducem treaba începută de ei onorabil mai departe?

Un răspuns absolut nu am. Dar știu că atunci când privesc la oamenii înfășurați în pături înflorate și mai ales în demnitate și grijă, eroii de la revoluție zâmbesc împăcați.

Cu acest zâmbet am plecat și eu de la adăpostul Odesa și ceva îmi zice că așa pleacă oricine are de-a face cu Marian. Vraja nu se strică la miezul nopții. Ci prinde viață. 

Aveți grijă ce dorință vă puneți la trecerea dintre ani! S-ar putea să se împlinească! 

Pături pufoase pentru oameni ce au așa mare nevoie de ele
foto din arhiva personală

EXTRASE din interviu:

„În liceu era o profesoară de română care mă lăsa să spun ce am de spus. Vedeam cât era de atentă. Avea răbdare să mă asculte. O dată am avut o lucrare scrisă. Mi-a spus: „vino și citește lucrarea în fața clasei”. M-am simțit foarte bine. Credeam că am impresionat-o. Am început să citesc. M-am încurcat. Scriam foarte urât. Iar ea mi-a zis (avea și simțul umorului) „tu vezi ce eforturi fac ca să înțeleg toate prostiile pe care le scrii tu acolo? E o lucrare proastă. Dar am vrut să vezi că nici măcar tu nu poți să citești ce prostii ai scris.” Era evident că nu înghițea toate prostiile pe care le spuneam eu și mi-am dat seama cât de minunată e de fapt. A avut atâta putere și a știut că nu o să o iau ca pe o dramă. 

A mai fost profesoara cu care am făcut pregătire pentru facultate și care mi-a zis ”Marian, o să intri, liniștește-te că te-ai îmbolnăvit”. Am învățat ca tâmpitul. Iar mi s-a părut tare cum poți să te joci cu viața unui om, să fi atât de sigur. Ea a avut puterea să facă asta.”

***

„La o nuntă în familie un văr de-al meu mi-a spus după ce a băut puțin: „știi că tu ești foarte ciudat?” 😛 

Nu s-a oprit. Și a continuat: „totdeauna ai fost foarte ciudat”. 

El nu și-a permis niciodată să zică ceva, eu întotdeauna spuneam și nu făceam dacă nu aveam chef, vream așa făceam așa și el nu și-a permis niciodată să facă chestia asta. Dar el se juca cu copii. Eu nu. Stăteam mai mult cu adulții.”

Cu bine!

A.A.

Lasă un răspuns