Colega mea îmi zice: ”Am dat comanda la cofetărie. Mergi doar să o ridici.

Nu mai fusesem la cofetăria asta. Parchez cât de aproape posibil bombănind-o pe colega pentru alegerea ei.

Cofetăria obișnuită ce avea oare? Prăjiturile lor sunt cele mai bune din câte am mâncat vreodată și-n plus, după ani de parcat acolo, știu deja locul secret din spatele blocului unde pot lăsa mașinuța mea.” 

Merg pe jos cu google maps până dau de locul cu pricina. E o ceață rece care mă zbârlește toată. 

Intru și mă bucur să dau de căldură. Caut un indicator pentru ridicare comenzi. Nu văd. 

Caut atunci cea mai mică coadă și mă așez.

După vreo 10 minute în care nu mai vine și rândul meu, încep să mă enervez că am ales coada asta. Durează cel mai mult!

Oameni care au intrat după mine și s-au așezat la celelalte două cozi pleacă iar eu tot nu ridic comanda! Mrrrrr…

Și e totuși prea caaaald înăuntru. Încep să tânjesc după frigul de afară. Îmi deschid haina și trag de fular. Mă uit spre ușă. 

Atunci intră un domn în vârstă care merge pe același sistem: alege coada cea mai mică și se așează după mine. Îmi venea să îl previn că mai bine s-ar duce la una din celelalte două cozi, dar mi-era jenă. Avea un aer așa zen și nu voiam să fiu eu cea care i-l strică.

Vine într-un final și rândul meu. Spun numele colegei care a făcut comanda. Doamna dispare și când revine aduce două platouri pliiiine cu prăjituri colorate. Dispare iar. Alte două platouri!

Verific că am zis bine numele colegei. Mi se par prea multe. Și știu că mai am de luat și două torturi. Deja în locul bucuriei din prezența zahărului pe fața mea se citește îngrijorarea. Nu știu cum o să ajung cu 6 plase la mașina parcată la câteva minute de mers pe jos. 

Cer voie să las plasele pe o tejghea laterală până revin să le iau rând pe rând. Până le mut și le sucesc domnul în vârstă de după mine comandă ceva rapid și ascunde punga în buzunar. 

Mă gândesc: „Ce prăjitură poate fi așa mică încât să aibă loc în buzunar? Nu se strivește?” 

Cum mutam eu plase și mă gândeam la mini-prăjituri ce pot fi strecurate în buzunar, aud din spatele meu o voce plăcută de bărbat care mă întreabă:

„Îmi permiteți să vă ajut cu plasele până la mașină?”

Mă întorc și zâmbesc când dau cu ochii de domnul în vârstă cu prăjitura furișată în buzunar.

Zic „da” cu mare bucurie. „Însă chiar și așa, tot rămân două plase în cofetărie.” Domnul mă privește de parcă ne știm de când lumea și zice: „Mai venim o dată.”

Anunțăm pe doamna care ne-a servit că le lăsăm câteva minute și mă bucur să ies în ceața și frigul de afară. 

Profit de ocazie și mă uit la domnul care mă ajută iar în același timp îl întreb dacă a mai cumpărat de la cofetăria asta. Pentru mine fusese prima oară și voiam să știu dacă prăjiturile vor fi și bune, nu doar multe.

Zice că da. E client fidel. Cofetăria e veche și renumită în zonă. Locuiește de când se știe aici.

Îl întreb ce a comandat pentru că nu văd nici o prăjitură. Zice că i s-a făcut subit poftă de niște alune. Alunele de aici sunt cele mai bune din câte a mâncat vreodată. Si a simțit nevoia de o plimbare.

Acum înțelegeam ținuta pe care o observasem înainte să-mi răspundă: geacă de ski, pantaloni de trening și adidași. Părea genul de om care știe că toate astea nu merg împreună și doar graba de a ajunge la alunele de la cofetăria din cartier scuza amestecul vestimentar. 

Ajungem la mașină. Într-un Mini, 4 platouri enorme cu prăjituri fac spațiul să pară și mai mic, așa că durează nițel până le așez astfel încât să nu se strivească, să nu cadă când voi conduce în stilul meu smucit și să mai rămână loc și pentru plasele ce ne așteaptă la cofetărie. 

Când să închid mașina ca să pornim pentru tura a doua, domnul zice: „nu ar fi mai bine să merg doar eu la cofetărie și să veniți cu mașina la ușă ca să vă dau plasele rămase?”.

Zâmbesc cu toți dinții și zic că „ar fi minunat, daaa!”. Ne sincronizăm perfect. Când iese el, sosesc și eu. (da, 300 de m în București se străbat uneori cu mașina la aceeași viteză cu un om ce merge pe jos!)

Deschid și pun plasele în locul deja rezervat. Îmi închide cu grijă ușa mașinii repetând atingerea ei așa cum faci cu un cal când îi dai de înțeles că poate pleca. Se apleacă în dreptul geamului să mă salute militărește cu mâna la tâmplă. Zâmbesc și împreunez mâinile sub barbă pentru a-i mulțumi.

Ce noroc că i s-a făcut poftă de alune exact când eu aveam nevoie de ajutor. Și ce bine că am ales amândoi coada aia. Am ales bine până la urmă. Teama mea de a nu-i strica zenul era așa caraghioasă. Zenul câștigă mereu. Din întâlnirea noastră, el a plecat la fel de zen, iar eu mai mult.

Iar colega, este cea care a adus atâtea lucruri bune în viața mea, printre care, chiar pe fata mea. La lansarea cărții ei mergeau prea-multe-prăjiturile astea. Nu mai bombăn, gata! E totul așa cum trebuie. 

Cu bine,

Arina.

Lasă un răspuns