Este sâmbătă dimineața și din bulevardul de regulă agitat, vine o liniște care îndeamnă la somn. Tocmai ce închei conversația telefonică cu mama, după ce îi spun că n-am deloc o viață aşezată şi îmi programez tot felul de lucruri într-o zi. Închid coversația și mă grăbesc să încep ziua cu bine și cu o primă oprire la…coafor. 

Din bulevardul cu trafic relaxat de sâmbătă dimineața, intru în salon, unde nu mă aud de combinația între feon, muzică şi o grămadă de doamne şi domni care povestesc cum au fost sărbătorile.

Până mă dezmeticesc bine, sunt deja aşezată pe scaun, coafeza vorbește non stop – îmi este greu să o urmăresc – și la un moment dat îmi zice să aștept deoparte cu vopseaua în păr. Mă așez pe canapea și citesc un articol început la cafea acasă.

Nu pot să nu o remarc pe doamna care-mi ia locul pe scaun – o combinație între mama mea şi mătuşa tatălui meu, cele mai distinse şi cochete femei pe care le cunosc.

Hainele îi vin bine într-un mod natural, sunt foarte elegante, rujul şi bijuteriile par la locul lor, în ciuda recentului deces al soțului de care povesteşte și a vârstei – intuiesc că este trecută de 65 de ani.

Proiecția cu mama continuă şi mă face să-mi amintesc cum mama înainte de a intra în blocul operator la Spitalul Floreasca îşi aşeza tacticos părul, ca să fie sigură probabil că după anestezie se trezește coafată😊. 

Între timp, doamna are părul aranjat, iar eu mă întorc pe scaun să culeg roadele unui tuns și vopsit proaspăt. Îmi dau seama că am părul foarte deschis la culoare, că n-am mai fost vreodată așa blondă.

Treaba se termină și o însoțesc pe coafeză pentru a plăti, când… realizez că nu am cash iar plata cu cardul nu este disponibilă în ziua respectivă!

Anunț că merg la bancomat, moment în care realizez că lipsurile se țin lanț și n-am telefonul…telefonul de birou!

Deja mi se derulează în fața ochilor scenariul – sun la Departamentul Achiziții, probabil au mai fost uituci în toată firma aia, moment în care tot salonul se agită în căutarea numitului telefon. 

Îmi spun totuși că eu nu pierd nimic niciodată (da, Andreea, deja văd cum dai ochii peste cap) iar coafezei că eu plec liniştită la bancomat. O las pe femeie să caute de zor și zic că sigur până mă întorc ele vor avea telefonul meu. Mi-e greu să pun în cuvinte cum coafeaza se uita ușor nedumerită la mine…

Mă întorc şi spre marea mea suprindere, nu a apărut telefonul…Mă așez pe canapea și mă gândesc:„ cum să procedez?”

Aveam ditamai lista de făcut sâmbătă aia dar ceva mă făcea să cred că sigur telefonul va ajunge la mine.

Photo by John Tuesday on Unsplash

Stau calmă pe canapea, orientată spre soluții care nu prea se iveau, timp în care sunt sunați diverşi. Așa ajung să aflu că doamna Julieta, anterior remarcată și amintită datorită eleganței pe care o deborda, l-a luat din greşeală şi îşi cere scuze. Mă roagă să merg la ea. Locuieşte în zonă. 

Nu mai stau să mi se explice adresa. Aveam de ajuns în multe locuri. Pierd din vedere că este un bloc cu multe intrări și după un ocol de scări labirintice, după sunat la uşi nepotrivite și întrebat o grămadă de oameni despre adresă – și decalat programul meu plin de sâmbătă – ajung la doamna Julieta.

Grăbită fiind, tot ce voiam era să smulg telefonul pentru a porni spre următoarea destinație. 

Doamna îşi cere scuze şi mă invită să intru pentru 5 minute. Accept. Când pășesc, rămân mască în fața a ceea ce aş putea să numesc – cel mai frumos living din Bucureşti. Ochii îmi sar curioşi pe un impecabil Ilfoveanu şi un… și mai impecabil Iser.

Nu ratez momentul ca să mă asigur că sunt autentice și doamna nu ratează să-mi spună povestea din spatele achiziției fiecăruia. Modul în care vorbește, povestea din spatele tablourilor, o bucurie pentru urechile mele!

Continuăm discuția și aflu că doamna citea acum Tugheniev. Povestim un pic și de aici, trecem prin legătura perfectă în Vincent Van Gogh și Theo, ajungem în zilele noastre la Câlția și nici nu știu când trece vremea.

În livingul acela perfect, plin de povești am uitat câte erau nebifate pe ziua aceea. Am făcut schimb de cărți de vizită și am promis să revin. 

Uneori, între alergături zilnice, primim câteo întâmplare fericită, cu mult sens, care să ne reamintească că lucrurile frumoase se întâmplă pur și simplu. Trebuie doar să le vedem.

Și ca să nu uit, eu chiar nu pierd nimic niciodată, poate doar uneori timp cu prea multe activități inutile, dar și ele vin la pachet cu un stop de bine… 

Cu bine,

Cristina.

Sau Ionela.

😛

Lasă un răspuns