A copilărit în Mioveni, liceul l-a urmat la Pitești și a venit la București pentru Facultatea de Științe Politice. Apoi, printr-o întâmplare a ajuns să lucreze pentru Bienala Tinerilor Artiști.

Astfel a realizat că mediul cultural – educațional este cel în care se simte cel mai bine și a urmat acest drum până în ziua de azi.

A lucrat la Teatrul de Operetă Ion Dacian iar apoi a pornit-o pe drumul din mediul ONG. A colaborat cu World Vision Romania, Roma Education Fund și Seeding Knowledge Foundation unde a activat ca un nod de resurse între beneficiarii fundațiilor – fie copii sau adulți și nevoile acestora de a se dezvolta. 

Noi la fundație (SKF) o alintăm și o necăjim cu apelativul de „SRI-ul nostru șic”. De ce? Pentru că îi place să știe lucruri. Nu doar toate stațiile de metrou din București, zilele de naștere ale tututor colegilor, cele mai faine locuri de ieșeală sau toaaaaate evenimentele culturale din oraș, țară, lume. Își bagă nasul și-n politică, educație, activism. Practic, pe oriunde trece știe pe cineva și ceva despre acel cineva. 

Partea frumoasă? Își folosește curiozitatea pentru a deveni un om mai grozav. Așa că în fața ei nu are rost să încerci să (te) ascunzi. Ea (te) va afla oricum.  În interviu am schimbat rolurile și a fost ea cea luată la întrebări. 

Ciudata lunii este Cristina Grigore.

Ciudații sunt aceia care sfidează probabilitățile, șansa, soarta și își croiesc propriul drum pornind de la o idee, de la un vis, de la niște convingeri de nestrămutat.

Seria de interviuri Ciudații pune accentul pe acești oameni pentru a îi descoase și a afla: Ce anume îi motivează? De ce nu renunță? De ce nu emigrează? Ce anume le oferă satisfacție în ceea ce fac? Care e partea nevăzută a muncii lor? Ce înseamnă succesul pentru ei? Oare dacă ar fi să vorbesc cu suficienți „ciudați” aș ajunge la o aceeași rețetă a succesului lor? Ce am putea câștiga din poveștile lor?

Citește interviul și inspiră-te pentru o viață trăită cu bine!

A.A.: Care e povestea ta? Care au fost momentele de turnură pe traseul tău?

C.G.: M-am născut acum 32 de ani în Pitești și tot acolo am absolvit și liceul. La momentul ăla a devenit clar că trebuie să vin în București și ăsta a fost un moment de turnură. Atunci s-a schimbat totul. Veneam dintr-un oraș mic, în care nu se întâmpla mare lucru. 

Când a venit vorba despre ce facultate să aleg, nu am vrut să aud de facultățile de tradiție din familie și am ales Științe Politice.

Mi-amintesc că la admitere trebuia să dau un dosar ca la facultățile din străinătate care cuprindea activitățile extracurriculare, notele, motivația și compuneri trăznite de genul „dacă ar fi să te întâlnești cu orice personaj cu cine te-ai întâlni și ce i-ai spune?”. Eu îmi doream să mă întâlnesc cu Kant. Voiam să-l întreb cum de e el profesor de geografie fără să fi părăsit orașul natal? 😛

Facultatea a fost interesantă pentru că te stimula să te dezvolți dincolo de mediul academic, să te cauți tu pe tine, să-ți dorești mai mult. Profesorii veneau cu un suflu nou. Te direcționau să mergi în cât mai multe direcții, spre resurse.

Un grădinar pe care-l apreciez 🙂

În primul meu weekend când m-au lăsat ai mei în București, mi-am dorit să ajung la Festivalul Filmului Rus. Sunt fascinată de Rusia, iar la vremea aia îmi doream să învăț cât mai multe despre cultura și tradițiile lor.

M-am împopoțonat, am luat două colege de cămin și m-am dus la Institutul Cultural Român chiar dacă duminica nu se întâmpla nimic pe acolo. Dar îmi doream eu să văd programul!

Ne-a întâmpinat femeia de serviciu și mai să ne dea și o mătură: „astăzi nu e nimic aici!”. 😛 

Apoi, în anul III de Științe Politice, m-am apucat și de Facultatea de Limbi Străine. Tot datorită pasiunii pentru cultura și civilizația rusă. Nu cred că a fost cea mai inteligentă decizie.

Față de mediul dinamic de la Științe Politice, la Limbi Străine metodele erau foarte tradiționale, iar stilul de predare – extrem de convențional. Îmi imaginam seminarii de dezbateri pe tema Anna Karenina și tot așa, dar nu se întâmplau lucrurile astea. Am fost un pic dezamăgită, dar mi-am luat ce am avut nevoie din perioada aia. 

Când a venit momentul angajării, prima oportunitate a fost la Bienala Tinerilor Artiști. Eram încă sudentă și am învățat foarte foarte multe – făceam de toate. Eram asistent de proiect care făcea comunicare, fundraising, suport logistic, corectat cataloage, orice. Au fost doar trei luni, dar eram tare fericită că am jobul ăla. A fost intens ca experiență. Presă, sponsori, artiști. 

Acela a fost momentul în care am realizat că este un mediu care mi se potrivește, că lucram cu oameni de la care aveam foarte multe de învățat și unde îmi plăcea ce făceam. Momentul ăsta mi-a definit parcursul profesional de până acum.” 

Următorul moment relevant a fost la Teatrul de Operetă Ion Dacian unde lucram tot ca asistent de proiect. Aveam posibilitatea să colaborez cu echipa de la Scala din Milano, care erau foarte open minded și profesioniști. Erau oameni care realmente te inspirau. Foarte buni pe joburile lor, relaxați ca atitudine.

Îmi plaaace orice legat de ceramică
Aici, un perete din cioburi în Istanbul

În țară tot la fel, era o echipă profesionistă. Una dintre colegele mele care ne coordona m-a inspirat foarte mult. Era un om de neînlocuit la job. Ulterior, mi-a zis un șef de-al meu: „când devii de neînlocuit la un job, când devii indispensabil și oamenii dau o grămadă de telefoane când tu nu ești acolo, atunci înseamnă că lași ceva în urmă după tine.” 

Apoi, a urmat World Vision – organizație mare, proiecte multe, colegi mișto – cred că așa pot descrie cel mai bine perioada respectivă – lucram într-un proiect pe zona de antreprenoriat meșteșugăresc și revitalizarea tradițiilor din zona Ialomița. Practic, ajutam oamenii interesați să își deschidă ateliere meșteșugărești gândite ca mici afaceri din care să se poată întrețină.

„La World Vision mi-am dat seama cât de important este să ai colegi profesioniști, să ai ce să înveți de la ei, dar mai ales să fie persoane cu care să-ți facă plăcere să-ți petreci timpul. Să vorbești despre cărți, filme, evenimente. Când ai pauză la job, să nu stai să scrollezi pe Facebook.” 

De-asta zic mereu că Adrian Secal este unul dintre cei mai faini manageri. El pur și simplu a creat o cultură organizațională, a creat un spirit de echipă foarte fain. Când faci asta, chiar și când trebuie să vii sâmbăta la birou, vii plin de energie.

Asta îmi doream cel mai mult când am plecat de la World Vision. Să pot să lucrez tot pe proiecte dar să fiu cu niște oameni OK”. 

Am primit invitația la interviul pentru Seeding Knowledge Foundation în miercurea când aveam masa de la revedere cu colegii de la World Vision. Nici nu voiam să vin la interviu! Fusesem la Creative Mornings, trecusem pe la birou și eram al dracului de obosită. Dar am zis „hai să încerc. Or fi și ăștia oameni drăguți.” Și bine c-am încercat! Chiar sunteți drăguți!

Iar, la SKF ce să zic? Mi-amintesc că eram într-o deplasare cu tine și mi-ai zis că „Dumnezeu are carnețel de notițe. Ai grijă ce-ți dorești.” Și chiar așa e! 

La SKF am avut pentru prima dată libertate să fac toate trăznăile de proiecte. Chiar dacă la început eram foarte speriată. Aici noi practic aveam o masă și un laptop și ni s-a spus: „faceți o fundație”. Inițial am zis: „stau o lună și mi-oi găsi eu ceva, că doar nu-s ultimul om!”

Însă, m-a agățat ideea de a urmări pe lung un proiect. Sunt faine proiectele pe perioadă determinată cum fusese la World Vision de exemplu, dar tu pleci la un moment dat și nu mai poți vedea ce se întâmplă ulterior cu ce ai început tu.

Prima tabără de vară a copiilor de la SKF

La SKF m-am ocupat de proiectul de burse „Viitor prin Educație” de la început, cu tot ce presupunea implementarea și dezvoltarea lui. Lucram cu sponsori, cu finanțatorul principal, instituții partenere, echipa de profesori și specialiști, cu copiii și părinții lor.

„Sunt foarte mulți oameni mișto pe care i-am întâlnit în ultimii 4 ani. Și a fost o experiență în sine. Să te apuci să faci de la 0 orice – proceduri, fișe de post, regulament de ordine interioară, prezentări pentru sponsori, formulare specifice, parteneriate. Nici nu credeam că pot să fac lucrurile astea!”

A fost altfel totul. Tot ce s-a întâmplat aici. A fost un „aha!” moment din multe puncte de vedere. 

Și faptul că veneau tot timpul către noi oameni care voiau să facă voluntariat, oameni-resursă. 

Nu o să uit niciodată cum mergeam cu Georgia să depunem formularele de 2% și cineva ne-a trimis curierul cu formularul în ultima zi de depunere ca să ajungă special la noi. 

Ne-a impresionat chestia asta. Am realizat că oamenii ăștia chiar cred în noi.

În plus, sunt întâlnirile cu copiii ăștia pentru care facem totul, care sunt super-reușiți. Ce copii! Cum să nu zici că e super-tare că ai întâlnit astfel de oameni? Și că poți să contribui și tu la traseul lor spre succes?

Acum un an și jumate am început colaborarea cu Roma Education Fund Romania (REF) unde colaborez cu o rețea de profesori din 10 școli din toată țara.

În felul ăsta, am ajuns în comunități vulnerabile, supuse provocărilor. Am avut posibilitatea să întâlnesc modele de oameni care mă inspiră și îmi solicită să duc spre ei și comunitățile lor tot felul de resurse prin care să crească. Fie că sunt profesori, directori, părinți sau copii.

Într-un caz am intervenit cu sesiuni de coaching pentru profesori iar în altul am oferit bilete la spectacolul lui Horia Brenciu pentru elevii unei clase al cărei imn este o piesă de-ale lui. Nevoile sunt multe și variate.

„Partea cea mai bună în experiența asta este să mergi la firul ierbii, unde poate nu ajunge nici o oportunitate pentru adulți sau copii deopotrivă. Acolo, lucruri simple cum sunt proiecțiile de filme sau sesiuni de educație financiară sunt experiențe în sine și mă bucur să le pot facilita.”

A.A.: Până în clasa a XII a, povestea a fost foarte scurtă…

Cărțile sunt unul din lucrurile care-mi fac ochii să sclipească
Aici, o librărie din Istanbul

C.G.: La mine în oraș era înțepenit totul, nu se întâmpla nimic. Era o rutină zilnică. Plecai la școală. Trebuia să fii cea mai bună. Asta ni s-a spus de mici. Mie și soră-mii – mama avea o replică lait-motiv: „ori ești foarte bun ori, ești foarte bun!” Competivitatea o avem de mici.  În weekenduri mergeam la bunicii mei. De luni o luam de la capăt. Mă mai vizitam cu colegii. Pe ei îi am prieteni și acum. Viața noastră atâta era. Noi nu aveam cinema. Iar în liceu, când am ajuns la Pitești deja devenisem responsabilă. Aveam buget, trebuia să mi-l aloc responsabil, să fac naveta zilnic. 

La liceu, cel mai mult m-au inspirat colegii, erau și ei competitivi. Ca profesori m-a inspirat profesorul de filosofie. Care m-a auzit o dată vorbind la telefon cu cei de la o companie de telefonie și mi-a zis că „tu cel mai bine o să lucrezi cu oameni, cu proiecte, pe partea asta de comunicare.” De la el am învățat să învăț și m-am molipsit cu apetitul pentru citit.

A.A.: Te consideri un om de succes? În ce constă succesul pentru tine?

C.G.: Nu știu dacă de succes. Nu știu ce definește succesul până la urmă. Popularitatea? Faima? Partea financiară? Ce pot să zic în schimb e că anul trecut mi-am dat seama că sunt un om tare norocos.

După operație, eram extrem de slăbită. Era 8 martie și stăteam la Cluj pe o bancă și mă uitam cu jind la oamenii din jur. Eu nu aveam putere nici să beau cafea cu paiul și mă gândeam: „ce norocoși sunt că se pot plimba, că se pot bucura de un buchet de flori!”.

Apoi, m-am întors la București și mi-am dat seama că mie îmi place acasă la mine – îmi plac cărțile mele, lucrurile mele, canapeaua mea cea roz. E un loc drăguț pe care l-am creat eu.

„Mult mai relevante decât succesul sunt altele: oamenii pe care îi ai lângă tine, prietenii, locurile în care poți să mergi și-ți plac, să ai familia și să te bucuri de ai tăi la masa ta din living, iar la final să conștientizezi cât de norocoasă ești că poți să te bucuri de toate astea pentru că ai sănătate.”

 Mai degrabă aș zice că sunt un om norocos. 🙂

A.A.: Ce super-puteri ai? Sau ce calități te definesc?

C.G.: Faptul că sunt tot timpul orientată spre soluții. Mă mai și plâng sau mă vait câteodată, dar în timpul ăla mă gândesc și la o soluție. 

Nu mai zic asta cu punctualitatea. Mi-am dat seama că să fii punctual e și un defect. Nu toată lumea e punctuală.

În București, faptul că oamenii din jurul meu nu sunt punctuali mă face mai umană. Nu am cum să mă supăr pe ei din cauza asta.

Chiar sâmbătă am așteptat cu părul ud, o prietenă pe o stradă periculoasă la 9 noaptea. Unii lângă mine mai aveau puțin să se bată. Trebuia să împachetăm împreună un cadou pentru o prietenă, o așteptam și înjuram:„fir-ar a dracului de punctualitate!”.

A.A.: Ce convingere te motivează?

C.G. Mai ales în ultimile luni am învățat că ai nevoie de un filtru personal în a-i vedea pe oameni. Dacă vezi dincolo de răutăți, de frustrări, de cum vorbesc, îți dai seama că nu e vorba despre tine, ci despre ei. Asta ajută foarte mult. 

Unul dintre cele mai prețioase cadouri pe care le-am primit
O lucrare de Iulia Șchiopu

În decembrie am mers pe teren cu un proiect educațional și erau mulți părinți supărați pentru că ai lor copii nu primiseră cadouri. Aveau o atitudine agresivă. Mâncau semințe în fața mea și mă luaseră la trei-păzește. „Al meu de ce nu a primit?”.

I-am ascultat și le-am explicat că cei care au primit, au primit în urma unor eforturi pe care le făcuseră. I-am asigurat că dacă și copiii lor vor face aceleași eforturi, vor merge la școală după școală și își vor da interesul vor primi cadouri.

Le-am explicat că pentru a obține orice pe lumea asta e nevoie de un efort. Pentru mine era un efort să fiu acolo. Eram plecată de la 7 dimineața, trezită și mai devreme, urma să mă întorc în București, să fac un drum foarte lung.

„De multe ori, e mai degrabă vorba despre cu câtă îngăduință privim situațiile celor din jur. De asta cred că se poate lucra cu oricine. E greu, chiar foarte greu. Dar nu imposibil.” 

A.A.: Care e obiceiul care te-a adus unde ești acum?

C.G.: Cred că o replică de-a maică-mii din copilărie: „muncă, muncă și iar muncă și sigur vei obține tot ce-ți dorești.” Chiar despre asta e vorba. Nu numai la mine. În general. Nu se poate altfel. Eu nu mă simt ok dacă nu muncesc.

A.A.: La ce ai renunțat ca să obții ce ai obținut?

C.G.: Există o disproporționalitate între viața profesională și viața personală. Au fost foarte multe momente în care eu am ales munca. Inclusiv când a venit sora mea recent din State, după doi ani de absență din țară. Într-o sâmbătă, am muncit de dimineața până seara la 9 și mi-a zis: „băi, tu îți dai seama că eu mâine o să plec și tu m-ai văzut 3 ore?”.

De multe ori am simțit lucrurile astea. La fel, când lucram în teatru era frumos, dar au fost și zile în care munceam 24 din 24.

Dar nu regret. Dacă e să trag linie, eu sunt ok așa. Mereu o să fie și plusuri și minusuri. Eu personal nu am reușit să găsesc acea cheie care să țină balansul. Și apreciez foarte mult pe cei care au reușit. Cred că nu ai cum să le ai pe toate.

A.A.: Care e lucrul pe care nu ai putea să-l faci niciodată ca să obții ce îți dorești?

C.G.: Eu de fel sunt foarte loială. Chiar acum, când vorbeam cu tine îmi dădeam seama că eu am încă prietenii de la grădiniță, din liceu. Am păstrat oameni din fiecare loc.

„N-aș putea niciodată să fac rău. Nu aș putea niciodată să fac ceva bine pentru mine știind că fac rău cuiva. E o valoare cu care am crescut. Taică-miu lucra ca șef de departament și tot timpul spunea: „eu nu pot să fiu fericit când știu că celui de lângă mine îi este rău.” ”

Tot la fel e respectul față de autoritate. Nu ăla prostesc. Dacă nu sunt ok cu o situație, ți-o spun, dar, există un respect pe care-l am.

A.A.: Cu ce gând te trezești dimineața?

C.G. Să îi dea Dumnezeu sănătate ăluia care a inventat butonul snooze! 😛 Să pot să apăs de trei ori pe el și el să se oprească! O-ho!

Una din cele mai fericite zile din viața mea
Poza e neclară, dar amintirea nu: prosecco, un acoperiș, poezie în București

A.A.: Cu ce gând adormi?

C.G. Depinde. E o nevoie de a te gândi: „Ai făcut aia? Ai făcut aia? Mâine ce mai am de făcut?” E o trecere în revistă. Uneori nu mai apuc să o fac…:P

Și mai e o chestie. Mă gândeam aseară. Am fost recent într-o comunitate și am lucrat cu niște oameni foarte mișto. Mi-au dat așa o energie! Și tot la vorba asta m-a adus:

„Cât de fain e să te înconjori de oamenii potriviți, care au o misiune, care chiar vor să facă ceva și mută munții din loc în ciuda tuturor provocărilor. Doi oameni de-aștia dacă întâlnești într-o zi, te restructurează total.”

A.A.: Care e experiența negativă fără de care nu ai fi cine ești?

C.G.: Un examen foarte important pe care l-am picat în liceu. A fost o tragedie multă vreme pentru ai mei, dar apoi am normalizat lucrurile și mi-am dat seama că pentru mine nu era chiar o tragedie. Nu era așa rău. Aveam o viață înainte în care puteam să mai dau de 100 de ori examenul ăla.

Abia peste câțiva ani – nu neapărat când am citit Brene Brown (wink wink) – mi-am dat seama cât e de important este să fie vorba despre noi. Și despre cum percepem noi. Chiar dacă cel de lângă mine percepe lucrul ăla ca pe o tragedie, dacă eu sunt ok cu mine, lucrurile sunt ok. Are legătură și cu puterea vulnerabilității.

A.A.: Ce i-ai spune Cristinei la 5 ani?

C.G.: Că e ok să o suporte pe soră-sa. Mai târziu va deveni cea mai bună prietenă a ei. 😛 Și chiar dacă nu îți place să stai cu ea la grădiniță, stai cu ea!

A.A.: O variantă a ta în vârstă ce ți-ar spune ție acum?

C.G.: Să nu mă mai iau așa de mult în serios. Nu e totul chiar atât de alb și negru. Mai e și gri. Mai e și roz. 🙂

A.A.: Ce îți face ochii să sclipească?

C.G.: „Îmi place să văd că am făcut o bucurie simplă unor oameni. Faptul că poți să dai ceva cuiva, că poți să îl ajuți dezinteresat e mare lucru. Am trăit asta și de Sărbători și mi-am dat seama de cât de simplu e.”

A.A.: Ce modele ai avut?

C.G.: O bună parte din viață nu le-am considerat modele, dar apoi mi-am dat seama că au fost. Mi-a plăcut mult de mama și-mi place în continuare. A fost și de casă, și foarte bine profesional. S-a căutat tot timpul și a încercat mereu să fie cea mai bună versiune a ei. Cu resursele pe care le-a avut ea. Mi-a plăcut foarte mult de mătușa tatălui meu, era un model de feminitate și în continuare este. E o doamnă. 

Apoi, când am crescut, apropo de ce i-aș spune Cristinei la 5 ani, mi-a plăcut foarte mult perseverența și ambiția soră-mii. Ce și-a propus a atins! Mi se pare uimitor. Cu multă muncă. Iar acum o văd bine cu ea și cu ce i se întâmplă.

„Mama a avut dreptate când ne vorbea de muncă. Când crezi în ceva cu toată puterea ta și ești dispus să muncești pentru asta, ajungi sus.”

A.A.: Din afara cercurilor apropiate ai avut modele?

C.G.: Sunt foarte mulți oameni care îmi plac. Colegi de la SKF care sunt foarte ok ei cu ei și asta contează enorm de mult. Sunt ok să se vulnerablizeze, să spună ce nu le place, și când le place, discută și chestiuni personale. Sunt și ambițioși. Asta e mare lucru.

Când munca însemnă și să te simți bine alături de oamenii pe care îi ai alături

„Cred că fiecare om de lângă noi poate fi un model. Trebuie doar să-l vezi.”

Fiecare avem o superputere a noastră. Dacă te uiți cu filtrul potrivit la oameni, îți dai seama care sunt părțile lor bune.

Noi, în mediile profesionale, purtăm o mască prin care să fim ok în ochii șefului, să demonstrăm că putem atinge indicatorii. Dar când dăm masca aia jos, când șeful pleacă din birou, se văd lucrurile alea care trebuie să rămână după noi.

A.A.: Ai fost sprijinită?

C.G.: Daaa! Ai mei m-au încurajat mereu. Eram prima din familie care nu făcea nici Drept, nici Medicină, nici inginerie și când le-am zis că vreau Științe Politice mi-au zis: „dacă așa vrei tu”. 

Când a zis sor-mea că face medicină au zis: „Doamne ajută! Măcar una să fie normală!”. Dar cu toate astea, m-au sprijinit. „Fă ce-ți place!”. 

A.A.: Ai fost și contestată?

C.G.: Da, dar nu am exemple exacte. Dar au fost și momente în care am fost contestată.

A.A.: Ce îți spui când o dai în bară?

C.G. Că trebuie să învăț ceva. Că nu s-a întâmplat pentru că mai am ceva de învățat. Dar na, terapie…

A.A.: Te-ai gândit să emigrezi?

C.G: Da și nu. Faptul că sor-mea e în State și că e bine m-a pus pe gânduri. Plus, toată lumea mă întreabă: „când pleci, ce dracu’ mai faci aici?” Uneori mă gândesc că poate nu sunt suficient de bine pregătită și de-aia nu plec.

Pe de altă parte sunt câteva lucruri de care m-am atașat foarte mult, în Bucureștiul ăsta nebun. Sunt străzi pe care îmi place să merg, locuri unde îmi place să ies, cafenele drăguțe. Nu mai zic de oameni. Nu mai zic! Mi-ar lipsi foarte mult!

Ba chiar și partea asta superficială a lucrurilor. Când ies, îmi dau seama că mâncarea are alt gust în străinătate. Toate rudele mele când vin de-afară în România, caută să savureze mâncarea gustoasă de la noi.

Contează și ce faci. Nu m-aș vedea vânzând limonadă în străinătate la 30 și ceva de ani. Aici am construit mult, cu muncă și frumos iar dacă am nevoie de ceva știu unde să cer. De ce să plec?

A.A.: Ce îți oferă satisfacție în ceea ce faci?

C.G.: Am fost la un moment dat în Paris și amicul la care m-am cazat mi-a zis că „ești plătită să faci lucrurile astea minunate! Eu am două joburi și fac numai lucruri care nu-mi aduc pic de bucurie!”

„Cea mai mare satisfacție mi-o aduc oamenii cu care lucrez, oamenii pentru care lucrez. Și lucrurile pe care le fac.”

Discutam într-o zi cu un ofițer la bancă și mi-a zis: „tu faci ceva la sfârșitul zilei. Eu toată ziua fac formulare. Probabil sunt mai bine plătită ca tine, dar e oribil ce fac. În fiecare zi vreau să-mi dau demisia.” 

O parte nevăzută a muncii mele

Iar când mai dai un telefon și obții o finanțare sau oamenii îți spun da, e așa o energie mișto! Sau faptul că pornești cu o zăpăceală și zăpăceala asta crește. Cum s-a întâmplat cu Giving Tuesday. Când aproape că am renunțat la idee, am primit telefonul de la editură, ne-au dat cărțile și au ajuns în școli – așa cum ne doream! 

Eu mereu spun că viața mea personală trebuie să fie foarte mișto și cu foarte mult sparkle pentru că viața mea profesională este atât de intensă, mi se întâmplă lucruri atât de faine, am o deschidere către atâtea lucruri. Este ca un pahar spumos de prosecco. Așa îmi și place să cred că e bula mea – din prosecco, nu orișicum.

A.A.: Care e partea nevăzută a muncii tale?

C.G.: Oboseala de a scrie de atât de multe ori „Rugăminte pentru fundația…” și faptul că obosești să te rogi de oameni.

A.A.: Care e visul tău cel mai mare?

C.G.: Să trăiesc într-o casă cu obloane colorate, să am o bibliotecă foarte mare și un Ștefan Câlția. Și să fie și-ntr-o zonă drăguță.

A.A.: Ai mai vrea să adaugi ceva?

C.G.: Cum ai găsit întrebările astea?!? 😀

A.A.: Mi s-au părut cele mai iscoditoare. Ca să am o imagine de ansamblu a omului cu care vorbesc. De ce? Au fost indiscrete?

C.G.: Nu, dar m-au trecut prin toate stările posibile! Astea au fost și la ceilalți? Parcă erau altele…

A.A.: Astea au fost, dar e altfel când răspunzi tu! 😛 

Epilog: 

Am păstrat pentru la final partea cea mai frumoasă. 

Recunosc, la începutul colaborării nostre profesionale (acum 4 ani) aveam rezerve legate de curiozitatea Cristinei de nestăvilit. Mă gândeam că e periculos ca cineva să știe atâtea lucruri despre tine. Însă m-am liniștit repede. Văzând cum lucrează, cum interacționează cu oamenii, cum crează legături și punți, cum mișcă lucrurile în jurul ei, am înțeles că este un om dintre cei rari, în fața căruia este în regulă să te deschizi de tot. Ea va folosi ce știe despre tine pentru a îți oferi oportunități ce te pot ridica la varianta ta (cea) mai bună. Fie că îi ești coleg, colaborator, beneficiar sau prieten, Cristina este de ținut aproape.

Nici nu știu dacă există altă variantă. SRI-ul e mereu aproape, fie că vrei, fie că nu. Și cred că ar fi ok și să nu o superi. Am scris frumos, Cristiiiina??? 😀 

Drum bun pe mai departe! 

Îmi place să fiu omul din spate,
care mișcă lucrurile
Și la propriu și la figurat
🙂

Extrase din interviu:

„Frica copilăriei mele era să nu ajung să lucrez cu mătușa mea. Era profesoară de română – foarte severă și de aceea eu trebuia să învăț singură. De câte ori mergeam la ea, îmi dădea o carte să o citesc și să fac rezumat. Era cel mai nașpa lucru care mi se putea întâmpla. Era foarte faină doar că eu la momentul respectiv nu eram un copil dornic să învețe, să citească. Eu voiam să mă joc. ”

„ Profesorul de matematică din școala generală credea atât de mult în mine. Acum conștientizez cât de important este pentru un copil ca un om să creadă în el. Îi spunea mamei că „e un copil foarte bun, o să ia o notă foarte mare la capacitate.”

Mama știa cât pot să duc și i-am zis: „mamă, ăsta îți bagă numai prostii în cap, eu știu bine că nu pot să fac perfomanță la mate.”

El a crezut până în ultima clipă în mine, dar eu tot 7 am luat la evaluare. Am luat notă mare per total, pentru că trebuia să intru la Brătianu, dar la mate, doar 7. Când am venit acasă și am zis nota, taică-miu nu a mai putut să vorbească, iar mama se gândea continuu: „ce ne facem, ce ne facem?”. Acum îi înțeleg și pe ai mei. Dacă nu ar fi pus ei presiune pe noi, nu ajungeam așa departe.”

„Când am intrat la Științe Politice și m-am mutat în București eram ca un burete, voiam să cunosc orice! Voiam să cunosc toate stațiile de metrou ca să știu să zic exact, elaborat, oricui mă întreba: „cum pot să ajung la Aviatorilor?”. Iar eu întrebam: „unde mai exact vreți să ajungeți?” :P”

„În primul an de facultate, înainte de un examen important unde trebuia să tocești, erau „Zilele filmului rus” unde venea cel ce a făcut „Soarele înșelător” la București cu proiecție. Iar eu eram gata să pic examenul, dar m-am dus să văd fimul ăla! Iar să pic un examen la mine însemna să fiu ultimul om.”

Cu bine!

Arina.

Lasă un răspuns