Legături pierdute – Johann Hari 

Cum am ajuns la carte?

2019 era la final. Ducă-s-ar!

A fost cel mai crunt an din viața mea. S-a simțit ca un slow motion în care am tăiat în carne vie și am lăsat să iasă la suprafață un puroi pe care-l căram cu mine de…a-n-i…d-e… z-i-l-e.

Cum s-a ajuns la asta? Cum m-am pricopsit cu puroiul? Tocmai eu, care mă îngrijesc atât de mult de corpul și psihicul meu? Nu e ironic? Cum a fost posibil?

Ce să mai stau la discuții? Ardea.

Am mers la terapie. Am citit. Am urmărit documentare, interviuri sau discursuri despre stări similare cu a mea. Am discutat cu tot felul de oameni a căror viziune m-a luminat. Orice ca să scaaaaaap!

(Faceți un stop cadru la această propoziție. Vom reveni la el.)

Terapeuta mea nu a vrut să pronunțe termenii, dar atâta psihologie știu și eu. Când nu ai forța să te dai jos din pat cu zilele, să nu ne sfiim și să spunem lucrurilor pe nume: este depresie asezonată cu anxietate. 

La final de 2019, după un an de tumult și căutări, cu toate progresele făcute, tot nu simțeam că am sărit pârleazul. Toată cercetarea mea studiase excesiv problema în termeni de serotonină, creier, gene, pastile și afecțiuni. Însă, prea puțin se aplecase asupra soluțiilor. 

Bine, bine, am înțeles. Probleme-s multe. Însă după un an de studiat depresia tot nu-mi era clar – ce pot face EU ca să fie mai bine? Ce pot face ca să fie bine de tot?

Asta mă împiedica să sar pârleazul. Știam foarte bine problema – sau așa credeam – dar nu știam soluția.

În decembrie 2019 dau de o carte cu un titlu care mă atrage instant: „Legături pierdute Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare

Adjudecată! 

Cartea promitea că tot ce știu/știm despre depresie este greșit și că din cauza asta nici nu pot accesa soluțiile ideale. Mă enerva nițel treaba asta. Practic irosisem un an de cercetare asiduă?

Nu mai contează. Măcar să fie așa și să aflu acum ce pot face ca să scap de puroi definitiv. Hai să vedem!

***

Care-i treaba cu autorul?

Johann Hari este jurnalist cu un bestseller pe lista celor de la The New York Times – „Chasing the scream” – și a fost premiat de două ori pentru reportajele sale despre conflictul din Congo sau abuzurile ce încalcă drepturile omului din Dubai.

Însă eu am dat de el prin intermediul discursului său TED în timp ce studiam depresia.

Iar așa am ajuns la carte. 

***

Care e treaba cu cartea?

Cartea începe cu o poveste sugestivă.

Aflat în Vietnam în scopuri jurnalistice, după ce mănâncă un măr despre care află ulterior că era plin de pesticide, Johann se intoxică și este transportat la spital. Acolo, în loc să i se ofere alinare pentru agonia în care era, doctorul îi spune că:

Ai nevoie de greață. Este un mesaj. Ne va spune ce e în neregulă cu tine.

Aici revin la stop cadru.

Propoziția aia în care eu însămi îmi doream să fac orice ca să scap de starea de amorțeală și durere cu care trăiam fiece secundă. Cartea asta părea să mă invite la un lucru nebunesc nemaiauzit: să nu mai încerc să scap. Să nu înăbuș durerea. Ci mai degrabă să o urmez spre sursa ei. 

Am fost sedusă instant de propunere și am devorat paginile cu nesaț. 

Preambul 

Johann a fost diagnosticat cu depresie încă de la vârsta de 18 ani, moment în care i s-a spus ceea ce era larg cunoscut ca adevărul de necontestat la acea vreme despre depresie: este un dezechilibru chimic în creierul tău.

Iar ca să rezolve problema, i-au fost prescrise antidepresive care să restabilească echilibrul, iar apoi totul urma să fie bine. Doar că nu a fost. 

După un efect de scurtă durată, stările de nefericire au revenit. I s-a mărit doza. Ciclu care s-a repetat pentru 13 ani până când, sub presiunea efectelor secundare cum erau acumularea de kg în plus sau transpiratul excesiv, Johann decide să pună sub semnul întrebării toată treaba.

„Cum puteam să fiu încă deprimat, deși luam antidepresive? Făceam ce trebuie, însă ceva tot era în neregulă. De ce?”

Oare se poate ca altceva, în afară de chimia anapoda din creierul meu, să provoace depresia și anxietatea din mine, și în atât de mulți oameni din jurul meu? Dacă da, ce ar putea fi?

Și o ia de la rădăcină. 

Johann pornește într-o călătorie în jurul globului care durează peste 3 ani, în care străbate peste 64 000 de km și ia peste două sute de interviuri de la experți, cercetători, terapeuți, foști depresivi, medici. 

Cartea are două părți.

Prima

Johann investighează pentru început partea medical-farmaceutică a depresiei pentru a afla cum s-a ajuns la ideea că depresia ar fi un dezechilibru chimic al creierului? Cum se produc antidepresivele? Cum se testează, cum se aprobă și se distribuie pe piață? Care e treaba cu efectele secundare? 

Ceea ce află nu divulg, însă sunt niște lucruri absolut șocante. 

După ce se lămurește despre cum stau lucrurile cu antidepresivele, autorul începe să studieze afecțiunea în sine – depresia – și caută tot felul de oameni care să îl lămurească: de ce apare? Cum apare? E o problemă a individului, a mediului? E vorba de gene?  Ce factori contribuie la apariția ei și cum?

Partea a II a

Nu e depresie, sunt legături pierdute

Johann adună toate aceste informații rezultate în urma călătoriei sale și lansează teoria că depresia este o afecțiune a unui individ care a pierdut legături prețioase pentru el. 

Abia după lungi discuții cu acești specialiști în științele sociale și psihologice ale depresiei și anxietății mi-am dat seama că fiecare dintre cauzele sociale și psihologice ale depresiei și anxietății pe care pe care le-au descoperit au ceva în comun

Toate sunt forme de deconectare. Toate sunt moduri în care am fost separați de ceva de care avem nevoie în mod nativ, dar pe care se pare că l-am pierdut pe drum.

El găsește că depresia este facilitată de 7 mari tipuri de deconectare: 

  1. de la o muncă plină de sens;
  2. de alți oameni;
  3. de valorile importante;
  4. de traumele copilăriei;
  5. de poziția socială și de respect;
  6. de lumea naturală;
  7. de un viitor sigur sau promițător;

Iar alți doi dintre factorii care înlesnesc depresia pot fi genele și modificarea creierului

Toate acestea sunt documentate și argumentate științific iar exemplele date sunt impresionante. 

Aleg să mă aplec asupra a două dintre legăturile precizate.

  • Conectarea cu valorile adevărate

Tim Kasser, un psiholog american care a studiat pentru vreme îndelungată conexiunile care există între nivelul de depresie al oamenilor și motivația intrinsecă (când facem ceva doar pentru că ne place) sau extrinsecă (când facem ceva pentru că trebuie sau așa dă bine) a putut concluziona așa:

Întreaga noastră cultură este construită astfel încât să ne facă să gândim așa. Să luăm note mari. Să avem slujba cel mai bine plătită. Să ne ridicăm deasupra celorlalți. Să ne afișăm câștigurile prin intermediul hainelor și mașinilor. Așa trebuie să facem ca să ne simțim bine.(…)

Mesajul pe care ni-l oferă cultura noastră cu privire la modul în care putem obține o viață decentă și satisfăcătoare aproape tot timpul, nu este adevărat. (…) Cu cât devenim mai materialiști și mai motivați din punct de vedere extrinsec, cu atât vom fi mai deprimați.

Iar antidotul este: „trebuie să creăm un contraritm la valorile nesănătoase care ne-au îmbolnăvit psihic. (…) Nu suntem prizonierii valorilor care ne fac să ne simțim rău de atâta timp. Intrând în contact cu alți oameni și gândind profund și reconectându-ne cu lucrurile care contează cu adevărat, putem începe să săpăm un tunel înapoi către valorile semnificative.

  • Conectarea cu alți oameni

Într-un cartier de locuințe sociale din Berlin, în geamul locuinței unei bătrâne apare un bilețel prin care anunță că nu a plătit chiria de câteva luni și că înainte ca executorul judecătoresc să vină pentru a o evacua, se va sinucide.

Pentru început, vecinii au venit să verifice dacă mai trăiește. Apoi, și-au pus problema cum ar putea să o ajute. Mai apoi, au pornit o manifestație de protest care a implicat tot cartierul prin care au blocat o stradă pentru a cere autorităților locale să reducă chiria femeii.

Dacă au obținut ce și-au propus vei găsi în carte, însă am să pomenesc aici un bonus al acțiunii locatarilor. Au avut realizarea aceasta:

câți oameni frumoși trăiesc în jurul tău. Fuseseră dintotdeauna acolo, doar că nu s-au văzut unii pe alții.

…au aflat că nu trebuie să considere „casă” decât cei patru pereți ai casei și spațiul dintre aceștia – un sentiment strâmtorat, diminuat de acasă. Pe măsură ce erupeau protestele, sentimentul lor de acasă s-a extins astfel încât a acoperit întregul cartier de locuințe sociale și rețeaua densă de oameni care le populau.”

Cu ce am rămas după ce am citit cartea:

1.Nu ești stricat/ă

Cartea a livrat. Chiar nu vedeam problemele și nici soluțiile reale. Un an întreg m-am întrebat „care e problema cu mine?” și ajunsesem să cred că lucrurile stau chiar așa, că sunt defectă și trebuie să mă repar.

Cartea asta schimbă perspectiva și demonstrează cum depresivii sunt simptomul unei probleme social-culturale de fapt. Asta se simte bine. Îți este redată puterea de a interveni.

Nu ești o mașinărie cu piese defecte. Ești un animal ale cărui nevoi nu sunt satisfăcute. Ai nevoie de o comunitate. Ai nevoie de valori pline de însemnătate, nu de valorile nesănătoase care ți-au fost îndesate pe gât toată viața, spunându-ți că fericirea vine din bani și din cumpărarea obiectelor. Ai nevoie de o muncă semnificativă. Ai nevoie de lumea naturală. Ai nevoie să simți că ești respectat. Ai nevoie de un viitor sigur. Ai nevoie de conexiuni față de toate aceste lucruri. Ai nevoie să te eliberezi de rușinea pe care o simți pentru că ai fost tratat urât.

2. Depresia e un semnal util. Nu îl înăbuși!

Ai nevoie de durere. Este un mesaj și trebuie să ascultăm acel mesaj. Toți oamenii deprimați și anxioși din lume ne transmit un mesaj. Ei ne spun că s-a întâmplat ceva greșit cu modul în care trăim.”

Durerea nu este dușmanul, indiferent de cât de mult ar durea. Ea este aliatul tău – te conduce departe de o viață irosită și te îndreaptă către una mai capabilă de a te împlini. (…) Poți încerca să înăbuși semnalul. Asta te va conduce câtre mulți ani irosiți, în care durerea va persista. Sau poți asculta semnalul și îl poți lăsa să te ghideze – departe de lucrurile care te rănesc și te epuizează și către lucrurile care îți vor satisface nevoile adevărate.”

3. Care e mesajul depresiei tale?

Dacă urmezi depresia până la sursa ei, îți va releva problema. Poate ai pierdut pe cineva drag, o poveste de iubire. Poate ai o slujbă care te strivește. Poate stai prost cu banii sau nu ai perspective de viitor. Poate nu ai oameni cu care să te simți legat prin conexiuni profunde sau un trib de care să simți că aparții. Sau poate nu petreci timp suficient în natură.

Oricare ar fi cauza, odată ce ajungi la ea, vei afla sursa durerii și abia atunci o poți depăși.

Trebuie să încetăm să înăbușim sau să reducem la tăcere ori să transformăm acea durere în patologie. În schimb, trebuie să o ascultăm și să o apreciem. Abia atunci când ne ascultăm durerea o putem urmări până la sursa ei – și doar acolo, unde îi putem vedea adevăratele cauze, putem începe să o depășim.“

4. Durerea e normală.

În loc să privești depresia și anxietatea ca pe o formă de nebunie, încearcă să vezi normalitatea din această tristețe.(…) S-ar putea ca, într-un fel, depresia și anxietatea să fie cea mai sănătoasă reacție pe care o avem. Este un semnal care spune – nu ar trebui să trăiești așa. Iar dacă nu ești ajutat să găsești o cale mai bună, vei pierde lucruri care fac experiența de a fi om atât de frumoasă.”

5. Depresia relevă o afecțiune colectivă

Pentru prima oară, depresivii și anxioșii sunt văzuți ca simptom al unei afecțiuni colective. Soluția nu este individuală. Pentru că nici problema nu e.

Nu ar trebui să vorbim despre rezolvarea depresiei și anxietății doar prin schimbări individuale. Dacă le-aș spune oamenilor că soluția constă doar în modificarea propriei vieți, aș nega o mare parte din ceea ce am aflat de-a lungul acestei călătorii. Odată ce înțelegem că depresia este, în mare parte, o problemă colectivă provocată de ceva ce funcționează greșit în cultura noastră, devine evident că și soluțiile trebuie să fie – în mare parte – colective.“

*** 

În ceea ce mă privește, cartea a fost ca o gură de aer proaspăt. Am văzut enumărate multe dintre deconectările de care sufăr de prea multă vreme și am început să acționez întru conectare.

Am făcut chiar ca în povestea inițială cu mărul și am lăsat suferința să îmi arate care îi e sursa pentru a putea interveni ulterior.

Și na că puroiul a ieșit și a început vindecarea.

Iar concluzia lui Johann s-a respectat. Depresia a fost un semnal util care mi-a spus că nu mai puteam să trăiesc așa. Despre ce schimbări vor urma, voi scrie la momentul cuvenit.

***

Deși subtitlul îngustează cumva nișa din publicul căreia i se adresează, cartea nu e doar pentru…specialiști în depresie.

Ea este valoroasă pentru oricine vrea să vadă normalitatea în reacția de respingere a felului în care ne trăim în mare parte viețile. Fie că suferi de depresie sau nu, șansele sunt mari ca cineva cunoscut ție să sufere. Iar de nu e depresie, poate tu sau cineva apropiat manifestă comportamente adictive. Ele își au rădăcinile în aceeași deconectare. 

Oricine ai fi, cartea asta este o lentilă valoroasă care îți va schimba modul în care privești anumite aspecte ale lumii moderne create de om. Îți va arăta că suntem chiar cum zic băieții de la byron „consumatori de vise” sau că trăim într-„o lume tristă, întoarsă pe dos” vorba băieților de la Bosquito. Se pare că chiar așa e.

Însă pentru că noi oamenii am răsturnat-o, tot noi trebuie s-o întoarcem pe fața fericită. Prin (re)conectare. O, da, va durea. Însă variantele sunt două. Să astupăm durerea sau să o lăsăm să ne arate unde avem de lucrat pentru a trăi o viață care să ne împlinească.

Partea frumoasă e că în carte sunt oferite numeroase exemple de oameni, instituții sau inițiative care acționează deja spre reconectare iar rezultatele sunt inspiraționale și vorbesc de la sine.

Două exemple simple: un medic recomandă pacienților săi depresivi, pe lângă tratamentul medicamentos, să se implice în transformarea unui mic teren anost din mediul urban într-o grădină plină de viață. Vezi în carte ce a ieșit.

Iar unui plantator de orez căruia i-a fost amputat piciorul și a picat în depresie, în loc să i de spună că e stricat și să ia niște antidepresive, comunitatea locală s-a unit și i-a cumpărat o vacă. Vezi tot în carte ce s-a întâmplat cu depresia lui ulterior.

Trebuie să te întorci către toți oamenii răniți din jurul tău, să găsești o cale de a te conecta cu ei și să construiești o casă împreună cu acești oameni – un loc în care să fiți legați unii de ceilalți și în care să găsiți un sens în viața voastră comună. 

Am fost separați de tribul nostru și deconectați, o vreme foarte lungă. 

Este timpul să ne întoarcem toți acasă.“

***

Vezi de asemenea, acest discurs TED al lui Johann despre adicții și legătura cu deconectarea:  „Everything you think you know about addiction is wrong”.

Iar aici, un link către un discurs de-ale lui Gabor Mate, cel la care Johann face referire în discursul precizat mai sus. 

Și Gabor este un susținător al teoriei că depresia este un răspuns firesc la modul nesănătos în care trăim, care apoi ne transformă în ținte ale afecțiunilor de ordin fizic. 

În acest discurs, vorbește despre cum oamenii care manifestă adicții caută să compenseze pentru ceva ce lipsește din viețile lor, ceva fără de care nu pot trăi. Ajung cel mai adesea să piardă totul satisfacând în mod destructiv nevoi omenești cum sunt: să te simți bine cu tine, sau bine pur și simplu, să simți că ești iubit/ă și ai conexiuni profunde cu alți oameni.

Cu bine,

Arina.

Lasă un răspuns