Atunci când debutam seria interviurilor „Ciudații”, acum un an, îmi propusesem să vorbesc despre acei oameni care ies în evidență printr-un talent, un vis, o idee în care cred cu așa tărie că le-au pus mai sus ca propria persoană și s-au lăsat modelați de ele în varianta lor (cea) mai bună.

Despre protagoniștii lunii februarie se pot spune multe și bune. Au cariere care îi împlinesc, o familie frumoasă și au bifat multe în viețile lor, deși sunt încă așa tineri. 

Am ezitat multă vreme, neștiind cui să iau interviul. Lui, ei?

Orice variantă părea că lasă ceva esențial afară: pe celălalt. Așa că m-am hotărât să încalc regulile seriei de interviuri și să iau interviul ăsta pur și simplu poveștii lor de iubire. 

Iubirea dintre ei e cea mai mare ciudățenie a lor. 

Iubirea i-a făcut să se strecoare așa mult unul în celălalt că delimitările s-au cam pierdut, iar de aproape 20 de ani, povestea unuia a devenit și a celuilalt. 

Iubirea dintre ei a fost cea care i-a transformat constant în varianta lor mai bună și a atins nu doar viețile lor, dar și pe cele ale atâtor oameni din jur. 

Luna aceasta nu mai pomenesc manifestul seriei pentru că nu se aplică. 

Nici nu am pus întrebările obișnuite iar răspunsurile au fost și ele…diferite. 🙂 

Invitata mea de Dragobete este povestea de iubire dintre Virgil și Adriana Scripcariu. 

Virgil este artist sculptor despre care poate știi că a participat la Bienala de la Veneția în 2008 cu lucrarea „Bubico” iar Adriana, pasionată de istoria artei, tradiții și povești adevărate, a explorat mai multe îndeletniciri: a publicat cărți despre patrimonial cultural românesc, a fost învățătoare și mai ales …mamă. 

Le-am făcut o vizită într-o seară la casa-școală din satul Piscu unde momentan sunt prinși cu construirea primului muzeu sătesc din România despre tehnicile lutului. 

A.A.: Cum a început povestea voastră și care au fost momentele cele mai importante din relația voastră?

Virgil: Pot să-ți zic cum ne-am întânit. Eram la facultate. Eu la Sculptură, ea la Istoria Artei. În fiecare luni mergeam la Istoria Artei și la un moment dat am văzut-o urcând în viteză treptele scărilor către etajul trei. Avea o vestimentație care m-a cucerit. În urma acestei întâniri am rămas cu un gând: „mi-ar plăcea să mă-nsor cu fata asta!”. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să am așa un feeling cu toate că nu o cunoșteam.

Hainele albastre ale Adrianei mi-au atras atenția când am văzut-o prima dată – Virgil

Șiiii, am început să cercetez. Am aflat că merge la Biserica Rusă. Cine mergea după aceea la Biserica Rusă în fiecare duminică? Eu!

Stăteam în spate și mă uitam fix în ceafa ei. Eu eram atent mai mult la ce făcea ea în biserică decât la slujbă. Iar apoi mi-a spus că simțea că sunt acolo, că o frigeau doi ochi în ceafă. 

„S-a lăsat greu cucerită. Nu i-a plăcut de mine. Știu asta clar. Dar, eu sunt un tip tenace.” 😛

Adriana: Nu e așa. Îmi plăcea mult de tine. Dar, ceva mă reținea. Dacă nu mi-ar fi plăcut, n-ai fi reușit! 

A.A.: Și după biserică? 

Adriana: În ciuda faptului că el zice că nu-l plăceam, și la mine a început cu un presentiment puternic că „asta e! acum va fi, acum va începe relația aceea!”

A.A. Câți ani aveați atunci?

Adriana: Eu aveam 20 și Virgil 24. 

Era relația aceea așteptată care simțeam că începe să se petreacă. Pentru că îmi dădeam seama că e foarte serios și e acea relație care va duce la familie îmi dădea și o dorință foarte mare, dar și o strângere de inimă. 

Virgil: M-a încurajat faptul că sub umbrela că mergem să cercetăm bisericile din Bucovina am plecat împreună într-o călătorie. A fost o confirmare că merită efortul. A fost prima noastră ieșire, când ne-am cunoscut mai bine și lucrurile au început să ia o anumită direcție. 

„La un moment dat, ne-am întâlnit cu niște prieteni și m-a prezentat ca „iubitul meu”. Mi s-a părut foarte tare. Nu prieten. „Iubitul meu”.”

După aceea am fost la ski. Ea căuta un partener de ski și eu am zis „bineînțeles” chiar dacă nu știam să schiez… Apoi, de Anul Nou am fost la Barcelona. Aveam foarte puțini bani…

Adriana: Am făcut icoane pe sticlă. Eu voiam să învăț să fac icoane pe sticlă și el a zis „las’ că te-nvăț eu!”. Am făcut vreo 10 și ne-am dus și le-am vândut pe stradă la Barcelona. Strigam: „Iconos!Bonitos iconos!”. El se plimba pentru că se simțea puțin jenat. 

Virgil: Faptul că am pictat icoane pe sticlă ca să le vindem la Barcelona mi s-a părut o chestie foarte tare și…

Adriana: Le-am vândut și de banii ăia ne-am luat trotinete. Abia începuse atunci cu trotinetele, era încă ceva exotic.

Virgil: Erau niște chinezării…

Adriana: Da, dar am bătut toată Barcelona pe acele trotinete. A fost foarte frumos!

Arma noastră secretă 🙂

Virgil:

„După aceea a apărut Ioan – primul nostru copil – și a grăbit cumva lucrurile. Am anunțat pe toată lumea că ne vom căsători. În februarie am făcut logodna și în mai nunta. Asta a bulversat pe toată lumea, inclusiv pe mine, care am pierdut un an de facultate după aceea.” 

Ne-am mutat. Am stat cu chirie într-o garsonieră. 

Țin minte că ieșeam la Universitate cu telescopul și arătam oamenilor planetele și luna – două săptămâni pe lună poți să vezi luna. Făcusem un curs de astronomie și fratele ei ne-a făcut cadou telescopul luat din America.

Vreo 2 ani de zile am câștigat bani din acest telescop plus din alte colaborări pe care le aveam eu pe zona de scenografie sau butaforie. Înainte de facultate am lucrat la Operă și am învățat să fac niște lucruri din astea cu care puteai să câștigi niște bani frumoși într-o perioadă scurtă.

Adriana: Eu în anul ăla terminam cu bine facultatea. Înainte să nasc am dat la master. Am mers înainte și cu studiile și cu familia. 

După etapa cu garsoniera, ai mei ne-au făcut cadou un apartament pe Calea Moșilor. După 2 ani aveam să-l vindem și să venim încoace, la Piscu.

Virgil: Apoi cu casa…Noi știam că ne dorim ceva pe pământ. Mie îmi trebuia un atelier, aveam deja doi copii și ne doream pentru ei aer curat, o hrană mai sănătoasă…. Am hotărât că trebuie să ne mutăm din București. 

După ceva perindări am găsit în ziar un anunt: „vând pământ la Piscu” și ni s-a părut că sună frumos. Am venit, dar nu ne-a plăcut acel loc. 

Ne-am întâlnit însă cu pădurarul și ne zice: „Căutați pământ. Am eu un teren pentru voi”.

Ne-a adus aici și deschiderea la stradă e de 9 m. Inițial am zis: „hai dom’le, îți bați joc de noi? Ce construiești pe 9 m?”. „Nu, nu, terenul se lărgește.”

Adriana: Era un lan de porumb pe teren atunci…

Virgil:

„Am mers prin lanul de porumb și am mers și am mers și când am ajuns în capătul terenului s-a deschis în fața noastră un lan de grâu și în final de perspectivă era mănăstirea Țigănești. Mi s-a părut cea mai frumoasă imagine pe care o văzusem până atunci…Am strâns-o de mână pe Adriana și i-am șoptit „ăsta e!””

Adriana: La amândoi ne-a picat cu tronc! 

Am împrumutat bani și am luat pământul, apoi am vândut apartamentul și am pornit construcția. Nu ne-au ajuns banii decât până la roșu, casa și atelierul. Toate cărămizile și olanele de pe casă sunt recuperate de la demolări. Nu am reușit să finalizăm casa în timp util, dar noi ne-am mutat. Am stat 6 luni în casa unor prieteni într-un sat în apropiere apoi 6 luni în rulotă în fața casei. Pe 22 decembrie am intrat în casă, așa cum era, iar pe 27 februarie s-a născut Maria, cel de-al treilea copil al nostru.

Arca de la Piscu

Adriana: Casa s-a pus pe picioare încet-încet. În 2006 am intrat în casă iar în 2007 am făcut primul proiect adresat comunității din Piscu, o școală de vară pentru copii. Am început cercetarea meșteșugului și tot atunci am început și cu scrisul, Prima mea carte despre lut.

Virgil: A fost o perioadă foarte grea, dar niciodată Adriana nu a zis „Băi, poate era mai bine să rămânem la București” sau „Cred c-am făcut o tâmpenie”. Nu a existat niciodată vreun reproș sau să zică că suntem nebuni. Nu. Lucrurile au mers constant bine. Bine însemnând că am avansat cu toate. Și profesional și cu familia și pentru comunitate. 

Adriana:

„Aici s-au deschis noi perspective. Din București nu am fi avut niciodată traseul ăsta.”

Virgil: Eu cred că a fost pentru noi locul ăsta. Nu întâmplător am ajuns aici. Noi am cumpărat terenul și abia după aceea am descoperit că acesta e un sat de olari. Descoperirea asta a fost ceva straniu. Nu poate fi întâmplător. 

A.A.: La ideea de școală cum ați ajuns?

Virgil: A venit dintr-o reacție. S-a închis școala din sat. Continuitatea de la 1895 până acum 10 ani a fost ruptă brutal. Școlile mici și cu predare simultană erau închise și copiii trimiși la centru.  O logică meschină care nu are legătură cu istoria unui loc, cu copiii din sat. Fix în anul ăla al doilea copil al nostru trebuia să între la școală.

Adriana: A mai fost un alt aspect. Ioan făcuse școala la Ciolpani. În plan academic era bine, dar ne-am dat seama că ne-am dori altceva. Aveam o experiență în lucrul cu copiii. Lucrasem cu copiii din sat și cu alți copii. Am zis: „hai să încercăm să facem o școală primară”. 

Am încercat și ne-a ieșit. Ne-am mutat din spațiul unde locuiam și l-am amenajat pentru școală. În mod providențial, am avut la inspecții oameni care au înțeles că e bine să găsească motive ca să existăm și nu motive ca să nu existăm. 

Suntem în al 9 lea an de funcționare a acestei mici școli, avem 50 de copii care au trecut pe aici. E bine. Copiilor le este bine aici. Asta ne ține și pe noi în dorința de a continua. 

Cartea „Oale de Pisc” care documentează poveștile și tradițiile locului

A.A.: Știu că înainte de a ajunge la ideea muzeului a fost mai întâi descoperirea poveștilor locului.

Adriana: Da, am început cu școli de vară pentru copiii din sat și în paralel am avut o permanentă preocupare de a cerceta și de a aduna ceramica din sat. S-a adunat o colecție foarte frumoasă pe care muzeul o va găzdui. 

„În timp, am vorbit mult cu oamenii din sat. În 2016 am luat o serie sistematică de interviuri bătrânilor. Munca aceasta ne-a apropiat și mai mult de comunitate. Și-au dat seama că trebuie să ne ia așa cum suntem – niște tipi care se interesează de istoria lor.” 

Lor le pică bine când cineva îi întreabă: „cum a fost viața voastră?”. Atunci se deschid și povestesc, reușești să le captezi bunăvoința și simpatia.

Din treaba asta, a ieșit o carte foarte frumoasă care se cheamă ”Oale de Pisc”. Toate familiile din sat au primit o astfel de carte. 

A fost momentul în care satul ne-a acceptat. Ne urmărește în continuare cu un ochi suspicios, dar noi ne vedem de drumul nostru. 

Ne-am asumat această misiune de a pune în valoare patrimoniul satului, istoria lor – noi nu avem nicio legătură de sânge cu locul ăsta. Strămoșii noștri sunt în cu totul alte locuri ale tării. Dar dacă tot s-a întâmplat să ajungem aici, noi am luat-o ca pe o misiune. 

De mulți ani deja vin foarte mulți copii să descopere meșteșugul olăritului la noi. Cu muzeul, lucrurile vor fi mult mai bine puse la punct și locul va deveni deschis și bun de explorat într-un mod organizat. 

Virgil: Eu am mai avut o experiență faină cu cei din sat. După 3-4 ani am început să fac portrete vecinilor, să-i chem să pozeze. Majoritatea sunt olari au văzut că și eu lucrez cu pământul, dar și că fac niște lucruri pe care ei nu le pot face și atunci s-a creat un soi de afinitate între noi pentru că „și domnu Virgil lucrează cu pământ. E de-al nostru!” 

Ei au un fel de superioritate prin faptul că dețin această meserie și la un moment a fost o remarcă de-a unui olar din sat: „domnu’ Virgil, m-ați întrecut!” 

Adriana: Același olar a spus „domnu’ Virgil, noi artiștii ar trebui să fim mai apreciați!” 

Și ei se simt ca făcând parte din tagma creatorilor, și pe bună dreptate. Doar că și-au cam pierdut sensul și asta e foarte trist. Și pentru ei, ca oameni dar și pentru meșteșug.

Virgil: Ei oricum aveau un spirit concurențial foarte puternic. Aveau secrete pe care nu le spuneau legate de unde își luau materiale de mai bună calitate, care târguri merg bine. Prima oară când am vizitat cei mai buni olari din sat – au ieșit de la ei din atelier și au zis: „da, cu ce vă putem ajuta?” 

Abia după câțiva ani am intrat la ei în atelier, ne-au dat râșnița pentru muzeu…am trecut greu de unele bariere. 

De curând am auzit o vorbă în sat. Majoritatea apreciează ce facem, dar mai sunt și cei care sunt comercianți, mercantili.  Văzând că lucrurile evoluează bine din perspectiva asta a ceramicii au spus că am venit noi și am furat brandul satului.

„La început chiar râdeau de noi. Am vrut să facem un atelier de olărit la școala din sat din banii noștri. Directoarea de atunci a zis: „fugi dom’le de aici! Dacă vrei, adu-ne calculatoare! De olărit suntem sătui!””

Atunci am zis: „Bine, las’ că o facem la noi acasă!” 

În momentul în care au început să apară autocare, s-au uitat cruciș. E interesantă dinamica asta a satului…

Adriana: E momentul în care realizează că au ceva. Că pot reconverti ceea ce au ei. Din perspectivă comercială și de susținere a vieții de zi cu zi olăritul nu mai merge. Un sat de 200 de olari nu ar mai putea merge așa cum era acum 60 de ani. Dar 2-3 meșteri ar putea funcționa foarte bine. Iar ei din păcate nu prea mai există. Cei care sunt, sunt în vârstă, nu au ucenici. Simțind că se cam termină cu meșteșugul, s-au opus ca generația copiilor să învețe, copiii au plecat, iar ei au cam rămas păgubași cu meșteșugul ăsta. I-a durut așa tare că nici nu au vrut să audă. Pentru ei era un eșec acest meșteșug.

Virgil: Da, am avut un sentiment straniu și am găsit o explicație la faptul că ei refuzau să vorbească despre olărit. Era ceva dureros. „S-a dus. Ducă-se!” 

„Am resimțit o bucurie a celor din sat atunci când a apărut cartea „Oale de pisc”. Au regăsit acolo părinții, bunicii, povești. A fost mângâietor pentru ei să își vadă numele într-o carte despre olărit.”

Adriana: Cea mai emblematică întâmplare legată de felul în care au apreciat această carte a fost că un bătrânel care a apărut în carte a murit. Am intrat să vorbesc cu soția. M-a chemat „haide să-l vedeți”. Omul era în sicriu în camera din față. Lângă sicriu era cartea deschisă la poza cu el, așezat la o masă de nuntă. 

O parte din familia noastră

A.A.: În ce constă succesul relației voastre? 

Adriana: Eu cred că ne completăm foarte bine, suntem o echipă care funcționează. Nu doar în viața de cuplu, ci și în viața profesională. Câteodată am sentimentul că parcă am fost programați ca să fim complementari și să putem funcționa foarte bine împreună.

„Atunci când se lucrează în familie, puterea acelei munci e mai mare și se poate construi mai temeinic. Și în familia privată, dar și în plan profesional. Ele se completează una pe alta și se împing una pe alta. Nu-i așa?”

Virgil: Ai zis bine. 

Adriana: Copiii sunt iarăși un motor important în familie. Prezența lor te ajută se treci peste lucruri care doar în doi s-ar termina prost. Mobilizarea pe care ți-o da un grup care are nevoie de binele care vine de la soț și de la soție. Asta te mobilizează.

A.A.: Care sunt punctele forte ale relației? La ce resurse apelați când lucrurile nu merg așa bine?

Adriana: În 19 ani am reușit să ne învățăm unul pe altul în așa fel încât să reușim să depășim și momentele mai proaste. Cred în răbdare, în îngăduință în a fi empatic. 

Mulți se luptă pe dreptate. De cele mai multe ori cu dreptatea nu se ajunge la dragoste, la liniște și armonie. Încercăm să punem pe primul plan dragostea. Liniștea. Binele din casă. Chiar dacă se destabilizează, ușor ușor reintră pe linia cea bună barca și asta e cel mai important. 

„Un punct forte ar fi că am tras mereu amândoi în aceeași direcție. Nu am avut convingeri diametral opuse. Cred că de-asta am ajuns la un punct stabil cu relația în care putem dărui și în jur.”

Virgil: Cred că ne respectăm în meseriile nostre. Există un soi de admirație reciprocă. Asta elimină sentimentul că poate ești în umbra celuilalt, că te-ai sacrificat. Faptul că suntem mulțumiți profesional e important.

Adriana: Mulțumirea profesională vine din faptul că am reușit să ne împingem unul pe altul să facem ce simțeam că e nevoie. Au fost momente când el avea mai multă nevoie de timp și atunci eu încercam să suplinesc, erau momente când era invers. Am reușit să ne coordonăm în așa fel încât să meargă și la unul și la celălalt lucrurile bine. La noi profesia nu e ceva exterior, e o nevoie existențială. Starea asta pe care ți-o dă creația și de care ai nevoie există și la unul și la altul. Am încercat să mergem cu ele în paralel și cu tot ce s-a născut în jurul nostru.

A.A.: Ce convingeri aveți care vă motivează relația?

Adriana:

„Eu simt că am fost făcuți unul pentru altul. Felul în care ne completăm și cum reușim să facem lucruri bune îmi dă tot mai mult convingerea că era scris să fim împreună. Forța asta trebuie cultivată, ajutată și făcută să dăinuiască.” 

În orice familie există momente proaste, sau te cerți pentru o tâmpenie. 

Forța pe care o ai când e bine, când faci o echipă sudată și puternică te ajută să treci peste momente mai puțin prielnice. 

Virgil: Am subminat ceea ce era rău în mine prin prezența ei. Ea este prin vocație mai bună decât majoritatea oamenilor. De fapt, Adriana este un om foarte bun. Asta e principala ei calitate.

Adriana: Eu am făcut totul, nu? Aici vorbește îndrăgostitul…

Virgil: Nu, dar eu am făcut datorită ție!

Adriana: Eu am sentimentul că mergem împreună pe un drum care e deja trasat. Așa era scris.

Familia împreună cu pictorul Ștefan Câlția și galeristele AnnArt
la vernisajul expoziției SuperMam semnată Virgil Scripcariu – 2014
credit foto@ Dragoș Lumpan

A.A.: Există vreun obicei care v-a adus unde sunteți azi?

Adriana: Nu știu să zic. Vorbim mult. Ne sfătuim mult. Am lăsat copiii să se nască și suntem foarte bine. Suntem mulțumiți că am avut curajul să avem mulți copii. Simt că fiecare dintre ei a adus un plus și relației noastre – a întărit legătura.

Virgil: Munca cred că ne-a adus aici. Am muncit foarte mult. Și ea și eu. Ne-am angrenat în chestii serioase. Nu ne-am dat voie să avem apucături nepotrivite.

Adriana: Nu ne-am dat voie. Nu am avut timp. Am avut multe de făcut. Ne străduim. Facem. Ies lucrurile bine și asta te încurajează să faci în continuare. Nu ne mai rămâne timp de noi. Dar ceea ce facem, facem împreună și ne aduce bucurie. 

Virgil: Observ oameni în jurul nostru care au atins un anumit confort financiar și afli că s-a stricat povestea aia pe care tu o credeai frumoasă. Cred că apare ceva neserios, apar obiceiuri care nu mai sunt în favoarea relației. 

„Noi am ajuns să trăim ca niște țărani care se trezesc de dimineață și știu că au de făcut o treabă. E ca și cum am avea o gospodărie pe care trebuie să o îngrijești. Nu ai altă treabă. Mi se pare sănătos așa. Să nu fii preocupat că anul ăsta nu ai avut 3 concedii în nu știu ce loc exotic…”

Adriana: Noi nu deținem conceptul de concediu. Dar avem deplasări cu treburi pentru un atelier sau pentru documentare și momentele astea țin de concediu pentru noi. Ne bucurăm foarte mult de ieșiri care au o țintă. Nu mergem să ne plimbăm ca să ne plimbăm.

De curând am fost în Italia și în Anglia clar cu ținta de a vedea muzee de ceramică. Am avut un program foarte dens și calculat, chiar obositor. Dar ne-am bucurat foarte mult și am venit încărcați cu idei și cu ce aveam nevoie pentru a încerca să configurăm expunerea de aici. Faptul că ai mereu o țintă și nu ai timpul ăla total pentru tine – pe noi ne ajută. 

A.A.: Ați renunțat la ceva ca să fiți împreună?

Adriana: Da, dar au fost lucruri care nu erau nicidecum esențiale. Să zicem că trăim într-o relativă izolare. Asta se leagă mai degrabă cu renunțarea pentru mutatul la țară. Mai întreabă-l și pe el, poate zice ceva mai deștept ca mine. 

Virgil: Nu am cum! 

Eu nu aș zice că am renunțat la ceva. Ce este este. Ce nu a fost, nu era să fie. Nu mi se pare că ne-am sacrificat. 

A.A.: Care e o experiență negativă fără de care relația nu ar fi cea care este?

Adriana: Eu am simțit asta anul ăsta când am pierdut un copilaș. Nu a fost plăcut, ne-a unit și mai mult.

„Momentele de cumpănă, de boală, de greutate nu sunt faste, dar odată depășite, te unesc și mai mult.” 

A.A.: Ce le-ați spune unor variante copii ale vostre? Unei Adriana și unui Virgil mic?

Adriana: Eu dacă ar fi să retrăiesc totul, cel puțin de când l-am întâlnit pe el, aș trăi fix la fel. Nu aș schimba nimic. Sunt bine. A fost ce trebuia să fie. Aș lăsa-o așa. 

Virgil: Nu comentez.

Îmi place când sunt model și pot surprinde fizionomia lui Virgil când creează

A.A.: O variantă în vârstă ce v-ar spune astăzi, celor ce sunteți acum?

Adriana: (în locul lui Virgil) „Bravo măi băiete! Ai făcut o treabă bună!”

Virgil: „Ai făcut la timp.” Cu construitul, cu adunatul cărămizilor. Dacă mai treceau ani, ar fi fost altul contextul. Noi am făcut la timp lucrurile și nu am calculat prea mult consecințele unor asumări. Am încercat să găsim soluții pentru situații când au apărut. Noi, în general nu prea calculăm nici măcar ce resurse avem. Nu asta e important. 

A.A.: Nu ați calculat, dar v-a ieșit. Ceva faceți bine!

Adriana:

„Nu e în structura noastră să calculăm foarte mult. Ne-am prins de la un moment că lucrurile merg. Când se prelungește o stare de criză, de undeva apare o salvare, o soluție. Am stat liniștiți. Ne-am simțit ocrotiți. Am mers înainte cu toate.” 

Virgil: Cred că am avut și niște standarde de bun simț. Nu am sărit calul cu așteptările. Cât am avut, era cât trebuia. Și acum, muzeul ăsta nici nu știu din ce se face, dar se face. Nu am nici o îndoială că nu se va face. Am convingerea că ce ne propunem e fezabil. Nu sunt fantezii. 

M-aș uita cu admirație în spate, că am făcut la timp lucrurile. 

A.A. Ce vă face ochii să sclipească?

Virgil: Zona creativă extrem de vie. Asta e suflul care duce lucurile. Pe mine asta mă hrănește. Eu nu sunt făcut pentru sculptură, nu prea pot să ridic greutăți. Dar nu asta e important. Dacă vrei să faci, faci. Asta pentru mine a fost tot timpul. Simt că arde mereu ceva acolo și că trebuie să alimentez.

Adriana: Mie îmi place să mă uit la el când lucrează, să văd cum modelează. Îmi place fizionomia pe care o are și felul în care privește ce lucrează. Îmi dau seama cum se naște ceva din mintea, sufletul și mâinile lui. Mă simt foarte bine și când îi pozez. Când eu sunt cea privită. 

A.A.: Ați avut modele de relații care v-au inspirat?

Virgil:

„Nu am avut modele. Am avut antimodele. Eu în Adriana recunosc ceea ce mi-ar fi plăcut mie să fie o mamă.” 

Și eu cred că nu poți să ai modele pentru că nu știi cu adevărat ce este în interiorul niciunei relații. De fațadă poți să zici că îți place aerul unei relații, dar nu știi ce e acolo. 

Dar uite, avem un model aici (arată spre o fotografie înrămată de pe peretele din spatele lui) – Mircea Vulcănescu. Mi se pare că el a știut să își bucure și copiii. A făcut o piesă de teatru pentru copiii lui. Am cunoscut-o pe fiica lui la Paris și vorbea despre tatăl ei într-un mod cu totul special. Eu nu știu dacă sunt un tată bun.

Adriana: Nu știm nici unii dacă suntem părinți buni. Dar ne străduim. Facem ce simțim că e bine. Abia peste zeci de ani ne vom da seama dacă am făcut bine ce am făcut sau nu. Concluziiile pe termen scurt sunt pripite…

A.A.: Care e visul cel mai mare pe care îl aveți împreună?

Virgil: Zii tu!

Adriana:

„Visez să ducem familia cu bine și să crească iubirea. Relația noastră să crească, să nu se blazeze. Să nu ajungem la situații în care nu-ți mai dorești să-l vezi pe celălalt. Să fie o creștere continuă și să existe frumusețe până la sfârșit.”

Virgil: Eu îmi doresc să fac un loc în care să muncim împreună. Mi-ar plăcea copiii mei să lucreze și să preia muzeul. Mi-ar plăcea unul să se facă chiar ceramist. Să continue el tradiția în sat. Să ducă mai sus povestea asta cu ceramica. Sper ca măcar unul din cei 6 să lucreze cu mine. 

Doi oameni și o poveste de iubire care s-a vărsat în jur
Aici, alături de unele din viitoarele exponate de la muzeu

Extrase din interviu:

Virgil: ”Mie mi s-a părut că e o fată săracă. Chestia asta îmi plăcea foarte tare. Îmi crea un sentiment că aș putea să o ocrotesc mai bine dacă e săracă. Că eu aș putea să însemn ceva pentru ea. Și am avut o surpiză să văd că ea stătea de fapt pe Bulevardul Dacia, părinții ei erau niște ingineri care câștigau bine dar ea niciodată nu arăta că ar avea bani. Era modest îmbrăcată, cu niște improvizații mai degrabă. S-a spart bula de salvator. Ba chiar s-a transformat într-un soi de complex când mi-am dat seama că eu nu am decât o chitară dezacordată. M-am poziționat prost din această perspectivă.” 

Adriana „Dintr-o dată, ceea ce lor li se părea pe ducă și derizoriu, li s-a părut valoros și au început să-și dea seama de lucrul ăsta. Au venit de la televiziuni, de la radio să facă reportaje. Atunci când vezi la televizor, ți se pare că e ceva cu totul ieșit din comun. Când e lângă tine, parcă nu observi.”

Adriana: „A mai fost un lucru frumos. O compensație a faptului că noi nu am avut o lună de miere. După căsătorie eram presați cu facultatea și nu avea nimeni timp de lună de miere. Așa că am avut o singură zi de miere, o zi de luni.

Dar, după ce terminat Virgil facultatea s-a reînființat o bursă – bursa Theodor Aman care se dădea unui absolvent. În primul an nu a avut regulament. Noi eram prin Munții Apuseni unde aveam eu o casă strămoșească – cu tot cu Ioan, primul nostru copil – și ne-a sunat un coleg pe un mobil antic: „Băi Virgil, am văzut pe teletext că ai câștigat o bursă.” Noi am zis că face glume cu noi. Într-adevăr, Virgil câștigase această bursă Theodor Aman. 

Ne-am gândit să facem călătorii de documentare. În meseria noastră documentarea e foarte importantă. Ne-am dus la Ministerul educației, ne-am prezentat cu proiectul, dar toți 3 – eram și cu Ioan în spinare.

„Mergem, documentăm, stocăm totul, ne aducem și aportul la documentarea altora”. În felul ăsta am fost plecați 5 luni pe coclauri: la Paris o lună, la Roma două luni și în Siria două luni. Și asta a fost o regală de 5 luni de miere. A fost o minune pentru noi. Cum au fost și altele!”

Cu bine,

Arina.

Lasă un răspuns