Mă urc pe bicicletă și pornesc la vânătoare de pomi înfloriți. Pe unde văd un corcoduș mă opresc și țac! câteva cadre macro cu florile. 

Vai ce parfum! Mirosul ăsta mă transpune în altă lume. Una în care timpul se oprește în loc și nu mai există decât clipa de acum. Un acum în care e așa de bine. Un bine atât de simplu care bucură inima. 

Privesc prin obiectiv la petalele astea mici și sunt fascinată. Apropii atât de mult imaginea încât mai că văd celulele din petale cum își văd de treaba lor tainică.

În toată starea asta de beatitudine, mintea mea cea prăpăstioasă nu putea să nu-și facă simțită prezența.

 „Vai, dar ce fragile sunt floricelele astea! Așa subțiri sunt petalele! Se pot rupe la prima rafală de vânt. Sau mai rău, se pot desprinde. Și atunci gata cu ele și cu toată mireasma!” 

Îmi trece rapid prin cap o imagine în care mă văd îmbrățișând eu toate florile din lume ca să le protejez de frig, ploaie sau vânt. „Ce gând caraghios!” socotește repede mintea mea.

***

A doua zi, cum deschid ochii văd cum soarele blând de ieri se transformase în doar o noapte într-un vânt răscolitor și frig ca de iarnă. Ba chiar și zăpadă. Trag repede un pulover pe mine și mă gândesc la micile flori. „Ele nu au pulovere. Oare cum le e?”

***

Tudor ne roagă să nu mai vorbim măcar o zi despre virusul ăsta nesuferit și acceptăm. Însă când mă întreabă dacă poate veni cu mine la cumpărături îl refuz. Răspund mai mult din priviri – ca să nu încalc regula și să pomenesc de…virus. Zic doar atât: „E periculos.” 

Pornesc spre magazin și din mașină ochii mi se opresc la pomii pe care i-am fotografiat cu o zi în urmă. Vântul pare că și-a propus să îi rupă sau să îi smulgă din rădăcină cu totul. Ei se îndoaie, dar rezistă. 

Însă mai observ ceva. Florile acelea despre care credeam că sunt fragile sunt încă acolo. Nu s-au rupt! Nu s-au desprins! Azi-noapte probabil temperatura a fost în jur de 0 grade, a nins, a plouat și vântul a bătut cu furie. Iar ele – sunt tot acolo! 

Nu e minunat că florile nu se feresc vreodată, orice vreme ar fi? Ele își văd de treaba lor tainică. Își împrăștie mireasma lumii largi fără să se uite la ce e în jur. Iar după ploaie, vânt sau frig, ele sunt tot aici, cu petalele larg dechise.

Se pare că nu aveau nevoie de îmbrățișarea mea protectoare sau de pulover. 

Poate că fragilitatea florilor este doar o aparență. Ele doar par firave însă pot face față atâtor intemperii. 

Poate că puternic nu înseamnă să nu te atingă nimic, să rămâi de neclintit. Poate că puternic însemnă să poți fi distrus în orice secundă dar asta să nu te oprească să îți împrăștii mireasma.

Cu bine,

Arina.

Lasă un răspuns