Pe la 10-11 ani am văzut un film japonez. „Hachiko”. M-a atins atât de mult filmul ăsta, încât am trăncănit tuturor despre cum un câine a iubit atât de mult un om, încât atunci când stăpânul a murit, Hachiko l-a așteptat 10 ani în fiecare zi, în același loc. Neclintit. 

Toată vacanța de vară, în timp ce jucam flori, fete și băieți cu prietenii, când ajungeam la filme eu alegeam la nesfârșit acest film.

Băiatul care mă plăcea știa că dacă alege filmul ăsta, vom putea merge pentru câteva minute să șușotim după stâlpul de electricitate fără privirile răutăcioase de care aveam parte de obicei când încercam să stăm cât mai aproape sau chiar doar noi doi. 

***

Dăm filmul pe repede înainte și ajungem la prezent.

Doar nu puteam să îl scutesc pe băiețelul meu de povestea cu Hachiko!

I-am zis și lui despre ce iubire frumoasă au împărțit un câine și un om. 

Ba mai mult, am urmărit de câteva ori împreună filmul în varianta americană iar la final, când plâng cu lacrimi de crocodil, Tudor mereu profită de ocazie să mă necăjească. „E doar un film, mama!”.

Într-o zi, soțului meu îi vine ideea să ne facem curaj să mai aducem un câine în viețile noastre. Mă opun vehement. Mai ales când aud că e vorba de un ciobănesc german. Mi se pare că încercăm să-l înlocuim pe Nero – marea mea iubire, de care ne-am despărțit acum câțiva ani.

„Și-n plus, rana mea nu e închisă. Nu am făcut pace cu plecarea lui și doare ca dracu’ numai când îi pronunț numele. Nu vreau.”

Dar, soțul meu mă știe. Câinii sunt slăbiciunea mea. A insistat până am cedat și am fost de acord cu apariția ciufulitului. Argumentul care a schimbat verdictul?

De data asta nu o sa fie cățelul tău. O să fie al lui Tudor! Dacă tot l-ai molipsit cu iubirea pentru câini, lasă-l să simtă cum e să îl aibă pe al lui.” (E bun la vrăjit, nu?) 

Foarte rapid se rezolvă partea managerială și soțul meu ne spune că mâine vine pufoșenia. Băiețelul e în extaz. Fiind cățelul lui, îi spunem să-i aleagă numele.

După ce Tudor adoarme, Victor vine zâmbind în sufragerie și-mi zice: „i-a ales cel mai drăguț nume posibil. Îl las să ți-l zică el.

A doua zi, și eu și Tudor eram pe arcuri. El îl presa pe ta-su: „Hai, hai când vine câinele?”, iar eu pe el: „Hai, hai! Zi-mi ce nume i-ai ales!

Bine, îți zic…O să-l cheme…Hachiko…” 🙂

Inima mi se oprește o secundă iar apoi simt cum începe să se topească și-mi pierd cuvintele. Așa că îl iau în brațe.

Peste puțin timp ajunge Hachi. Când trece pragul casei, inimile tuturor se topesc într-o secundă.

Ca să adauge la atmosferă, de la ultima vizionare a filmului, Rebeca a învățat și cântă la pian tema melodică din versiunea cu Richard Gere.

Iar pe coloana asta sonoră banditul ăsta s-a apucat să ne roadă pantofii, firele și mobila…dar cine mai vede, când are inima topită?

Ce acoladă frumoasă peste timp, care a început cu vizionarea unui film la 11 ani! În ce feluri nebănuite funcționează universul, nu?

Să mă gândesc la Nero încă doare și probabil va rămâne așa, însă între timp, în viețile noastre și-a făcut loc o mare bucurie.

P.S.: Cu băiatul din copilărie nu a ieșit nimic mai mult de o șușoteală, așa că am abandonat într-un final amândoi orice gând, dar azi ne leagă altceva: prietenia și marea iubire pentru câini. 🙂

Abia aștept să fiu părtașă la scrierea poveștii dintre Tudor și Hachi…

Cu bine,

Arina.

Lasă un răspuns