Sau cum m-am regăsit dincolo de gălăgie 

Acum câțiva ani îi pomenesc soțului meu că îmi doresc să zbor cu un elicopter. Ce bucurie să văd cum de ziua mea îmi face cadou o oră de pilotaj! Uraaaaa!!!

***

Vine ziua. Ca de obicei când vreau să fac ceva care necesită efort din partea creierașului meu, încep protestele. El sărmanu’ vrea siguranță – să continue să trăiască, lucru care înseamnă că vrea ca eu să trăiesc. Pe lângă asta, e pus pe eficiență energetică.

„Ce este cunoscut nu ne consumă energia aiurea. Hai să stăm aici.”

Doar că știe că unui discurs argumentat îi voi găsi nod în papură. Așa că apelează la emoții ca să mă aburească și simt cum îndoielile și teama încep să-mi bată-n țeavă. 

Toate astea alimentate de soțul meu, care când aude de orice nu stă pe pământ îl ia cu leșin. 

Înainte să plec spre aerodrom mă strânge mai cu foc în brațe și se uită adânc în ochii mei de parcă urma să stăm separați multă vreme, nu doar câteva ore. 

Deși nu zice nimic, simt că se pregătește pentru o posibilitate ca ceva să meargă nasol și nu vrea să rateze șansa de a-mi arăta că mă iubește. Așa, pe mutește. Însă tace mâlc, ca să nu mă descurajeze și să-mi ia bucuria. 

Mă prefac și eu că nu observ toate astea și plec.

Mă urc în mașină și creierul meu iar atacă:

„Unde dracu’ te duci, femeie? Ți s-a urât cu binele? Dacă mori? Ce face fii-tu fără tine? Cum o să sune povestea vieții lui – „am avut cea mai frumoasă copilărie până mama s-a urcat pentru prima oară într-un elicopter”…? 

În plus, nu știi nimic despre nenea ăsta cu care vei zbura. Tot ce ai e un număr de telefon și un loc unde trebuie să ajungi. Asta e nebunie curată.”

Trec rapid prin minte faptul că ora de pilotaj a fost luată de pe un site, că deja s-a discutat cu cineva de acolo, că soțul meu știe locația, că are și el numărul de telefon. Și posibilitatea să mă prăbușesc e aceeași cu cea de a face accident cu mașina. Iar de condus, conduc zilnic. Gata cu prostiile! 

Înlătur gândurile și pornesc mașina. Timpul se scurge rapid și ajung.

Ca de obicei, gps-ul mă lasă baltă când am mai mare nevoie de el și nimeresc pe niște coclauri. 

Uf, am întârziat! 

Sun pentru indicații și în timp ce pilotul îmi explică care-i drumul cel bun mă mai liniștesc un pic. Nu are vocea unuia care mă va tranșa. (Da,da, creierul meu îmi tot bagă pastile)

Când ajung la adresă și intru…nici urmă de aerodrom. E curtea unui nene. 

Iar mă panichez. „Aoleu, ce dracu’ frate?” 

Vine zâmbind spre mine un tip spriten și slăbănog. 

“Dragoș”

Se îndreaptă spre un hangar și-mi arată spre el zicând: 

„Aici este elicopterul.” 

Deschide o ușă rabatantă și înăuntru se văd un elicopter caraghios de mic și un avion ce pare de jucărie. 

„Sunt obligat prin lege să îți prezint și o parte de instructaj înainte de toate. Știi ceva despre aparate de zbor?” 

Când dau să vorbesc, nu iese nici un piuit pe gura mea așa că dau din umeri că habar nu am. Începe și-mi arată cum verifică combustibilul, uleiul și-mi explică niște noțiuni de aerodinamică, curenți și ce face din elicopter cel mai greu de pilotat aparat. 

„Perfect. Acum am trecut de la panica cu tranșatul la cea cu prăbușitul.

Nenea turuie în continuare în timp ce pregătește aparatul și îl duce pe cercul cu H. Ca să mai potolesc gândurile, mai întreb și eu ba cum de e pilot, ba de ce face asta. 

Atunci apare un tânăr la care instructorul meu zâmbește. 

”Să ți-l prezint pe X. Tocmai și-a luat brevetul de pilot cu ajutorul meu și a revenit pentru niște lecții extra. Sunt programate după tine.” 

Uf, m-am liniștit de tot. „Deci știe ce face. Asta înseamnă că nici nu o să ne prăbușim. Totul e bine.”

Respir ca după un mare test trecut cu bine. 

Acum atenția e unde trebuie. Pe plăcerea momentului.

Apoi zice că la nivel mondial sunt doar 150 000 de piloți de elicopter și că urmează să văd pe pielea mea de ce. 

Alții probabil fac pe ei din momentul ăsta încolo. La mine începe în sfârșit plăcerea.

***

Urcăm în chestia aia minusculă cu elice și anunță prin radio că aparatul cutare va decola de la locul cutare și va avea traseul cutare. 

Îmi dă căștile mele și ne ridicăm. Momentul decolării este una din trăirile mele preferate și o simt pentru prima oară pe-asta cu elicopterul. E ca o țâșnitură blândă în sus.

După ce ne ridicăm, el vorbește constant pe parcursul zborului, însă să-mi fie iertat – emoțiile blochează mare parte din ce spunea. La mine ajung doar frânturi cu semnificație capitală legate de cum se controlează drăcia. 

După ce bag la cap cum se ridică, coboară sau manevrează în orice direcție pilotul zice: „Acum e rândul tău. Ești gata?” 

Nu apuc să răspund că văd cum ia mâna de pe manetă și simt cum elicopterul începe să o ia la stânga și în jos iar eu îl văd într-o fracțiune de secundă cu ochii minții pe Tudorică spunând colegilor de grădiniță povestea aia tristă cu mama lui care a murit.  

Prin vene simt că începe să-mi curgă un fel de sfârșeală.

„Cum dracu’ de e așa relaxat Dragoș??”

După o clipită de panică, sângele începe să-mi zvâcnească prin fiecare venișoară cu o forță nemaitrăită demult iar în mintea mea se face cea mai mare liniște.

Nu mai e loc de gânduri, frici sau alte bazaconii, ci doar de prezență de moment. Supradoză de prezență. Simt că timpul s-a oprit, toate simțurile mi s-au dilatat și totul devine zbor…sau picaj, mă rog.

Dau de manetă în sensul opus, ca să contracarez direcția. Mișcarea e prea bruscă. Aparatul acum a luat-o la dreapta și în sus.

În plus, când pilota Dragoș, nu simțeam curenții de aer cu care trebuie să te bați ca să ții elicopterul pe linie. Trag iar spre stânga. Mai puțin brusc dar tot prea brusc.

Aparatul nu e stabil și câteva secunde ne bălăngănim așa până calibrez legătura dintre mâna mea și mișcarea elicopterului. 

Orice manevră fină a manetei devine uriașă când se transmite mașinăriei cu elice iar curenții se schimbă constant. Ba te trag în jos, ba te împing în sus. La fiecare rafală îl văd pe Tudorică trist la mormântul meu.

Concentrarea mea e atât de mare încât pe spatele meu curg șiroaie de transpirație. Însă eu rămân în zona aia de liniște. 

Deși aparatul face ca naiba (sau așa cred eu) instructorul meu nu are de gând să pună mâna pe manetă prea curând. 

Îmi zice doar atât: „Când obosești, să spui, ca să nu dai brusc drumul manetei și să facem vreo nefăcută. În rest, te descurci excelent!” 

Când aud asemenea încurajare, mai adun nițică forță să mai țin aparatul în comandă pentru un timp. 

Apoi, Dragoș zice: „Cu pilotajul stai bine. Dar știi unde ești?”

Privesc pentru prima oară cu adevărat în jur și realizez că nu știu. Văd o pădure, niște stâlpi de electricitate, câmpuri și o șosea. 

Dau iar din umeri în semn de „habar n-am”. Dragoș râde. Mă atenționează prin sprâncenele ridicate că am lăsat atenția de la direcție și trebuie să redresez iar.

Îmi explică despre repere și despre cum dacă te rătăcești e urgent să cauți un loc să aterizezi și apoi să ceri ajutor. Dacă vei rătăci prin aer, se consumă combustibil și ăla ești. Îmi arată de unde am venit și unde ne întoarcem.

Am impresia că ajunsesem într-o altă galaxie din punctul meu de vedere. Însă, atunci când reia el comanda și ne îndreptăm spre casă, realizez că fizic, fusesem foarte aproape. 

Ajungem și coborâm. Tipul de după mine era nerăbdător să-mi ia locul la comandă.

Îl întreabă pe Dragoș: „Cum s-a descurcat?”

„Ca tine la a 10 ședință, dar nu am vrut să îi zic, ca să nu și-o ia în cap”.

Apoi se întoarce spre mine: „Ai potențial și se vede că îți place. Te mai aștept!”

Îi promit că voi reveni. 

***

Mă urc în mașină și îmi acord nițel timp să mă adun.

Simt cum corpul mi-e pe pământ, dar sufletul meu zboară încă. Ce de adrenalină îmi curge prin vene! Și mare parte nu vine din pilotatul elicopterului. Ci a unui zbor intern care se petrecuse în mine.

Toată treaba asta a fost o luptă continuă cu temeri și condiționări care mai de care mai gălăgioase.

E periculos, e mortal, e riscant, e nesigur, e necunoscut, o să regret, o să se întâmple ceva nasol, nu pot, dacă fac pe cineva să sufere pentru plăcerea mea, de ce s-o fac, nu mai bine renunț?.

Toate astea au căzut ca niște coji uscate pe lângă mine atunci când am ales, în mod repetat, să cred în intuiția mea care-mi șoptea de pe malul celălalt, cel cu liniștea, că e ceva grozav dincolo de gălăgia asta.

Chiar era. Eram eu.

Lasă un răspuns