Atunci când i s-a spus că pasiunea lui pentru jurnalism sau regie-film nu sunt de viitor, că nu-s ”treabă serioasă” și riscă să moară de foame, s-a apucat de studiat Dreptul.

Însă nu a apucat să profeseze nici o secundă, pentru că a ales până la urmă să asculte de vocea sa interioară care l-a ghidat spre nou, provocări, oameni și dezvoltare personală continuă.

Astfel a ajuns să colaboreze cu unele dintre cele mai cunoscute radiouri și televiziuni din țară unde a fost pe rând reporter, redactor, producător, om de emisie, scenarist, om de HR, de marketing, ba chiar manager.

Din toate aceste experiențe plus din cele personale care l-au forțat la introspecție și descoperire de sine a ieșit cu o bogată expertiză în zona dezvoltării personale și cu o mare dorință de a împărtăși descoperirile făcute cu alții.

Iubește oamenii și copiii și pe asta se bazează tot ceea ce face azi în cele două mari proiecte din viața sa: programul său de coaching Academia de Bine și activitatea de voluntariat prin intermediul căreia merge în școli și comunități educaționale pentru a le vorbi copiilor despre emoții, leadership și puterea de a-și construi viitorul.

Ciudatul lunii este Cătălin Stoica.

Ciudații sunt aceia care sfidează probabilitățile, șansa, soarta și își croiesc propriul drum pornind de la o idee, de la un vis, de la niște convingeri de nestrămutat.

Seria de interviuri Ciudații pune accentul pe acești oameni pentru a îi descoase și a afla: Ce anume îi motivează? De ce nu renunță? De ce nu emigrează? Ce anume le oferă satisfacție în ceea ce fac? Care e partea nevăzută a muncii lor? Ce înseamnă succesul pentru ei? Oare dacă ar fi să vorbesc cu suficienți „ciudați” aș ajunge la o aceeași rețetă a succesului lor? Ce am putea câștiga din poveștile lor?

Citește interviul lunii și inspiră-te pentru o viață trăită cu bine!

A.A.: Care e povestea ta? Care au fost momentele de turnură ale drumului tău de până acum? Momentele în care ai luat o decizie, în care ceva s-a schimbat în viața ta?

C.S.: M-am născut și am crescut în Ploiești. În cartier, cu băieții, cum s-ar zice. ☺ Am fost un copil singur la părinți, extrovert, iar asta m-a “forțat” să ies mult pe-afară, ca să fiu între oameni.

Am fost foarte pasionat de teatru-film și asta am vrut inițial să fac: actorie/regie. Apoi, jurnalism. Mi-a plăcut mereu să scriu. Încă de la terminarea liceului am bătut pe la uși de publicații nou înființate, căci era imediat după revoluție și ele tot apăreau. Am coordonat chiar și un supliment periodic pentru generația mea, înființasem o asociație – Clubul Adolescenților. Începusem să fac și o emisiune specifică pe Radio Prahova; eram încântat nevoie mare.

Dar mi se tot spunea că “asta nu e meserie de viitor” și că riscam să mor de foame, că “tre’ să mă fac om serios”. Așa că m-am reorientat. În aparență. Am ales Dreptul. Am venit în București și, de-aici înainte, libertate a scris pe mine! ☺ 

Am văzut la televizor că se organiza “recrutarea” unor colaboratori pentru emisiuni de divertisment în TVR. Mi-am luat un prieten și am mers la concurs. Eram vreo sută și ceva. “Ce șanse avem noi, Cătă?” mă întreba prietenul semiretoric. Eu nu calculam șansele; eu profitam de experiență în sine. Și-a mers!

Am trecut ulterior prin câteva dintre cele mai mari radiouri și televiziuni din România: Kiss FM, ProFM, Pro Tv, Antena1, făcând divertisment și serial de comedie. Reporter, redactor, producător, om de emisie, scenarist, am lucrat în HR, în marketing, până în zona de management. 

Sunt tare recunoscător că am putut traversa o plajă atât de largă de activități, de locuri, cu oameni de excepție, care mi-au dat aripi.

Se pare că a fost “de viitor” până la urmă. ☺ Am uitat complet de Dreptul pe care-l făcusem; nu era de mine prin tribunale.

La birou, făcând ceea ce fac – să ofer încredere oamenilor

M-am format foarte autonom, trebuia să fie mereu așa cum visam eu; deși, uneori, egoul depășea limita legală. ☺ M-am dezvoltat într-un sistem extrem competitiv, iar asta te ajută doar până la un punct.

Cred că fiecare perioadă a vieții are un “turning point” al său, chiar dacă nu îl conștientizăm întotdeauna. În urmă cu nouă ani, lucram încă într-o televiziune foarte mare. Încântător din punct de vedere al carierei profesionale; ce puteam să-mi doresc mai mult? 

Viața îmi dăduse niște semnale că mi-ar prinde tare bine să schimb ceva. Dar eu nu: “Batman, Batman!”. Vedeam semnalele, dar ziceam că nu îmi pot eu schimba viața atât de radical. Și am trăit, brusc, o relație eșuată. Simțeam că m-a pus la pământ. Bine, eu mă simțeam deja un pic sub pământ, dar la pământ era destul. Credeam că trebuia să repar aspectul sentimental și totul va continua ca înainte. Nu, n-a fost așa. 

Acolo, la pământ, am stat mult; simțeam că e tot ce mai pot să fac. Știi cum e: ca să faci o schimbare majoră în viața ta, trebuie să te afli într-una din două situații: să fii ori inspirat, ori disperat. Eu alesesem a doua variantă.

Momentul ăsta m-a împins la o introspecție cum nu făcusem toată viața; stăteam foarte mult de vorbă cu mine. Și, împreună cu mine, am stabilit că nu mai vreau să trăiesc pe principiul “ori eu, ori tu”. Am schimbat și am început să învăț viața pe principiul “și eu, și tu”. 

„Când m-am ridicat după perioada de introspecție aveam un cu totul alt drum. Dezvoltarea personală s-a transformat dintr-un moft într-o pasiune; și dintr-o pasiune, într-un stil de viață.”

Am experimentat atât de multe lucruri noi și am acceptat că știu atât de puțin, până când am început să fiu cum nu mai fusesem de fericit.

A.A.: Ce faci la momentul actual? De unde pasiunea pentru “sus”? Și de ce faci voluntar întâlnirile cu copiii? Spune-mi mai multe despre ele.

C.S.: Acum, activitatea mea constă, zilnic, în întâlniri cu oamenii, în cadrul programelor din Academia de Bine, proiectul meu personal. Am stat mult aproape de experți de la care am putut învăța enorm: John Maxwell, Michael Roach, Paul Martinelli, Richard Bandler, dr. Edwin Yager, Daniel Bichis…

Iubesc oamenii la nebunie! Ne întâlnim în ședințe de coaching individual, în programe de grup – training, mastermind, workshopuri, conferințe, discursuri, am revenit o perioadă chiar și în radio – la Digi FM, cu o emisiune de dezvoltare personală. Interacționăm fizic sau online.

În timp ce predau

Țin și un curs în ASE, la anul doi de Masterul Resurselor Umane – pe comunicare de impact, branding personal, leadership.

Iar partea de voluntariat – cam 30% din toată activitatea mea – o fac în programe cu copiii și adolescenții. Lângă ei sunt în lumea mea. ☺ 

Lucrez foarte mult inclusiv cu profesorii și cu părinții – pe comunicare, motivație, inteligență emoțională, leadership.

„Piticii îmi sunt atât de dragi, încât abia aștept să crească și să devină liderii mei, să fiu condus de ei! O vor face foarte diferit față de cei de acum.”

Îi simt, îi observ și mi-e mai mare dragul să-i susțin cum pot mai bine. Merg, la invitațiile primite, prin școli, licee și universități din întreaga țară. Mă rog, mergeam, pentru că pandemia mi-a cam dat programul peste cap în 2020. ☺ Dar “am mers” oricum, online.

În primăvară, când toată școala se făcea de acasă, m-am întâlnit cu vreo sută de clase pe zoom și pe alte platforme similare. Așa-s de fericit să le pot da copiilor încredere!… Este exact ceea ce ne lipsește nouă foarte mult, ca adulți.

Lipsa încrederii în sine duce la critică excesivă sau agresivă, duce la conflicte, la relații precare, la comunicare superficială, la motivație nepotrivită, la obiceiuri nocive, la nevoia de a-i controla pe ceilalți, la bârfa abundentă de pe rețelele sociale…

„Dacă vrem ca mâine să fie cu adevărat mai bine, astăzi trebuie să investim tot ce avem mai bun în copii.”

Iar, înainte de matematică, de fizică, de istorie și altele, stă imaginea de sine – stima, încrederea, respectul pentru propria persoană. 

Dacă imaginea ta de sine îți spune că nu poți, e foarte probabil ca, de cele mai multe ori, să nici nu mai încerci, să nu mai visezi, să renunți, să te resemnezi aiurea, să devii incapabil să stabilești relații de calitate. Însă dacă imaginea de sine, persoana din oglindă îți spune că poți, că ai ce-ți trebuie, că munca bate talentul când talentul nu muncește, vei găsi soluții în situații dintre cele mai grele, vei muta munții, indiferent ce cred alții despre visurile tale. Vei găsi mereu o cale, nu o scuză. 

A.A.: Te consideri un om de succes? În ce constă pentru tine succesul?

C.S.:

„Mă consider un om fericit. Am fost educați să credem că dacă avem succes, vom fi fericiți. La fel am crezut și eu mulți ani. Dar descopăr acum, în fiecare zi, că dacă sunt fericit, succesul se agață de mine din senin.” ☺

A.A.: Ce super-puteri ai? Sau ce calități? 

C.S.: Mă conectez ușor cu oamenii, pornind de la valoarea și valorile lor, am energie chiar și peste așteptările mele, gata să dau la toată România, și sunt creativ. Creativitatea mi-a adus cele mai mari venituri în viață, până acum.

A.A.: Ce convingere te motivează? 

C.S.: Cred că atitudinea îmi decide altitudinea și muncesc, și-am să muncesc în fiecare zi la atitudinea mea cât oi trăi. Atitudinea înseamnă inteligență emoțională. Atitudinea față de mine însumi și de visurile mele și atitudinea față de ceilalți și de visurile lor. Împreună putem întotdeauna mai mult.

Hai sus! Sus nu are limite. Limitele sunt puse de mințile noastre.

A.A.: Care e obiceiul care te-a adus azi aici, în punctul în care ești?

C.S.: Asta cu obiceiurile e treabă tare serioasă. Am învățat că succesul unui om, succesul de orice fel stă în obiceiurile sale zilnice, în alea mici și, aparent, lipsite de importanță. Ele sunt diferența care face diferența. 

„Unul dintre cele mai bune obiceiuri la care muncesc de ani de zile este să petrec cât mai mult timp într-un mediu de continuă învățare. În “triburi” de oameni care cresc chiar și atunci când se distrează.”

Care nu se satură să citească, să învețe, să experimenteze mereu ceva nou… Pentru că vocile pe care le tot asculți – la tv, pe facebook, pe net, în presă ori în viața de lângă tine – și mesajele cărora te expui cu regularitate vor da o direcție destul de clară vieții tale.

Nu poți să stai toată ziua printre oameni care critică agresiv, se vaită și amână, iar tu să fii diferit. Devii media celor 5-6 persoane cu care petreci cea mai mare parte din timp, chiar dacă acele persoane sunt de pe net. Ajungi să gândești ca ele, să comunici ca ele, să relaționezi ca ele, să acționezi ca ele și, implict, să obții cam celeași rezultate. Bune sau rele, că vrei sau că nu vrei, le vei copia, mai devreme sau mai târziu.

A.A.: La ce ai renunțat ca să obții ce ai obținut?

C.S.: Uneori. la timp. Alteori, la bani. La zona de confort, la replici de genul “nu e vina mea, n-am ce să fac, în România e imposibil…”. Am descoperit că dacă eu fac ce trebuie, Dumnezeu face întotdeauna restul.

A.A.: Care e lucrul pe care nu ai putea să îl faci niciodată ca să obții ce vrei?

C.S.: Există ceea ce se cheamă legea impermanenței tibetane, care sună așa: “Întotdeauna și niciodată sunt cuvinte pe care exact așa să le folosești: întotdeauna și niciodată”. ☺ 

Îmi doresc enorm să iert complet și definitiv pe fiecare om care consider eu că mi-a greșit vreodată cu ceva. Dar nu îmi iese întotdeauna. 

Credeam că niciodată n-am să fac altceva decât divertisment – radio și televiziune. Și uite-mă azi cu ce mă ocup. ☺

A.A.: Cu ce gând te trezești dimineața?

C.S.: Ce pot să semăn bun în viețile celor cu care voi interacționa. Pentru că știu sigur că legea legilor din fizică – legea cauzei și a efectului – funcționează în mod invariabil: ce ofer, aia culeg. Și atunci când sunt de acord cu asta, și atunci când nu. Și atunci când îmi place, și atunci când nu.

A.A.: Cu ce gând adormi?

C.S.: Depinde ce citesc înainte să adorm. Și mai depinde dacă adorm pur și simplu sau fac un exercițiu de autohipnoză, ca să dau minții subconștiente ceva de lucru pe parcursul nopții: vreau poate un răspuns nemaiavut, poate înțelegere, poate o soluție optimă pentru ceva anume, o idee, resurse necesare într-un proiect… Eu lucrez mult cu hipnoza, inclusiv în ședințele cu clienții mei. E fabulos ce vindecări interioare și ce rezultate exterioare poți obține. 

Întâlnirile cu oamenii mă energizează

De regulă, gândul cu care adorm pur și simplu e ăsta: cât de repede, cum și pe cine aș putea învăța ceea ce eu tocmai am învățat din cartea citită? Pentru că o informație nepusă la treabă, în 24 de ore, face ca șansele să o mai aplic vreodată să scadă cu 60%.

A.A.: Care e o experiență negativă fără de care nu ai fi cine ești?

C.S.: Relația eșuată de care povesteam la început. M-a durut de m-a înnebunit, dar, fără ea, nu aș fi schimbat niciodată atât de multe și atât de bine în viața mea. I-am spus și fetei, ulterior: “Îți mulțumesc pentru toată experiența extraordinară pe care mi-ai oferit-o. Și pentru partea foarte frumoasă, și pentru cea în care am suferit. Căci am suferit din cauza mea, nu din a ta. Și am învățat.” Am rămas prieteni, bineînțeles.

A.A.: Ce i-ai spune unui Cătălin copil?

C.S.: Să caute câte un sens constructiv pentru absolut tot ce i se întâmplă. Pentru tot, tot!

„Nu realitatea ne determină fericirea ori nefericirea, cât o face povestea interioară, povestea pe care ne-o spunem noi nouă și altora despre realitate.”

Inteligența emoțională pe asta se bazează.

A.A.: O variantă a ta în vârstă ce ți-ar spune?

C.S.: Încă n-am stat de vorbă cu ea. Vreau să experimentez spontan, neanunțat. Apoi, tot ce-am trăit e bine trăit, nu se mai schimbă. 

A.A.: Ce-ți face ochii să sclipească? 

C.S.: A, sunt multe!… O întâlnire cu copiii – la ei în clase ori pe zoom, un loc pe care nu l-am mai văzut niciodată, o carte bună, un film de calitate, o conversație cu oameni valoroși, o înghețată cu mentă și fistic chiar și în miezul iernii… ☺ 

A.A.: Ce modele ai avut? Cum te-au influențat?

C.S.: Am avut și am multe modele, mentori, oameni de la care învăț mult de tot. Când lucram în tv, eram foarte atent la Valeriu Lazarov și la Adrian Sârbu. După aceea, John Maxwell, Michael Roach, Paul Martinelli, Brene Brown, Richard Bandler, Daniel Bichiș sunt doar câțiva din modelele mele extraordinare. Am “furat” o mulțime de detalii din comunicarea și relaționarea cu ei, din felul în care se motivează și-i mai motivează și pe ceilalți, din modul în care conduc oamenii în orice tip de situație – ca niște lideri, nu ca niște șefi.

Visez să fim conduși prin iubire

A.A.: Ai fost sprijinit de-a lungul timpului? 

C.S.: Foarte mult! Am primit de la o grămadă de oameni și le sunt tare recunoscător!  Am fost sprijinit enorm și am învățat să întorc asta altora la rândul meu. Pentru că, în viață, nu poți culege altceva decât ai semănat deja.

A.A.: Ai fost contestat?

C.S.: O, da! ☺ Important este să cauți să înțelegi de ce și să-ți lărgești perspectiva, indiferent dacă ai dreptate sau nu în respectiva situație.

Eu n-am făcut mereu asta și îmi pare rău, căci am persistat în unele greșeli doar din nevoia de a demonstra că am dreptate. Acum, prefer să câștig o relație decât o dispută.

A.A.: Ce îți spui când o dai în bară?

C.S.: Hai Sus! Data viitoare fii mai atent, că ai toată poarta în față! ☺ Greșeala înseamnă educație. Mă străduiesc să învăț.

A.A.: Ce planuri ai referitoare la România? Rămâi? Ești acasă aici? 

C.S.: Sunt FOARTE acasă! Cu mulți ani în urmă, aveam totul pregătit pentru a pleca. Și, pe ultima sută de metri, mi-am răspuns serios la întrebarea: “Cu cine crezi că vei sărbători tu cel mai tare și mai tare victoriile personale și de grup? Cu românii, în România!” 

„Nu vreau să plec. Consider că locul ăsta are nevoie (și) de mine. Mi-a dat enorm, iar schimbarea în bine, la nivel social, se va face doar dacă și eu mă schimb în bine. Aici.”

A.A.: Ce îți oferă satisfacție în ceea ce faci?

C.S.: Lucrul cu oamenii. Să fiu lângă ei, să îi susțin cât, cum pot pe drumul lor către atingerea unor obiective. Să simt că se simt din ce în ce mai bine, mai împliniți în viețile proprii. 

Până mâine aș vorbi încontinuu despre experiențele cu copiii 🙂

Iar întâlnirile cu copiii, cu piticii de clase primare sunt maxime! De fiecare dată! Îți dai seama, vorbim despre leadership și inteligență emoțională. “Pe bune?!?” ai zice. Da, foarte pe bune! 

Îi întreb: “Dragii mei, ce credeți, un lider și un șef înseamnă unul și același lucru?”

La Cluj, Daria, o fetiță de clasa a II-a, îmi răspunde: “Eu cred că nu. Cred că șeful este versiunea învechită a liderului.” BUM! ☺ Mai zi ceva!

Sau, la Brașov, într-o clasă a III-a, întreb: “Ce calități trebuie să aibă un lider bun?”

“Empatia”, zice un băiețel.

“Iulian, știi tu ce înseamnă aia empatie?” îl întreb chiar curios.

“Da, răspunde. Empatie însesamnă să mergi 2 km în adidașii celuilalt, să simți unde îl doare pe el mai tare.”

La Adjud, o fetiță de clasa a II-a, mă bombarda, efectiv, cu replici de-mi venea să le scriu. Încât, la un moment dat, îi zic: “Florina, tu mă ucizi cu răspunsurile tale frumoase, să știi!”

A doua zi, îmi scrie cineva pe facebook, în privat: “Bună ziua. Sunt mama Florinei. A venit ieri acasă și, cu ochii în lacrimi, puiul ăsta de om mi-a spus exact ce i-ați zis și că nimeni nu i-a mai dat vreodată atât de multă încredere.”

Până mâine aș vorbi încontinuu despre experiențele cu copiii. ☺

A.A.: Care e partea nevăzută a ceea ce faci?

C.S.: Perseverența, consecvența în a face, chiar și atunci când obosesc, când poate nu mai am idei, când trebuie să fac una, deși mi-ar plăcea să fac alta.

„Rezultatele nu se datorează momentelor în care lumea te privește, te aplaudă și-ți dă like. Ci acelor momente dintre aplauze, când nu se uită nimeni.

Când faci, faci, faci și ți se pare că nu merită, că nu e nimic spectaculos, că nu vei ajunge la rezultatul dorit.

Dar merită din plin, cu vârf și îndesat. Iar oamenii îți vor spune: “Ce norocos ești!”. ”

A.A.: Care e visul tău cel mai mare? 

C.S.: Cel mai mare? Dar vezi că e uriaș. ☺ Să văd societatea asta condusă prin iubire, nu prin frică; prin respect, nu prin pedeapsă și recompensă. Descopăr în fiecare zi că se poate, puțin câte puțin.

A.A.: Ce planuri de viitor ai? Ce mai pui la cale? Unde te mai pot găsi oamenii în perioada următoare? 

C.S.: Aveam o mulțime de planuri, dar virusul n-a fost de acord cu ele. ☺ Așa că, până la reluarea drumurilor prin țară, pentru evenimente, sunt în online zi de zi.

Caut să le ofer oamenilor ceea ce și mie mi-ar plăcea să mi se ofere: valoare cu efecte practice. Pe site, pe facebook, pe linkedin.

Dacă cineva vrea să-și dezvolte inteligența emoțională – căci imaginea de sine constituie un prag limitativ pentru rezultatele de orice fel, capacitatea de a comunica în mod convingător, abilitatea de a se motiva sănătos pe sine, dar și pe alții, îl aștept cu mare drag în programe online foarte aplicate, interactive și puternice, gen #HartaEmotiilor, #MindsetRevolution ori #DesignPeople.

Hai Sus! Pentru că, oricât de sus am fi la un moment dat, sus nu are limite. Limitele sunt puse de mințile noastre.

Extrase din interviu:

„Mediul pe care ți-l creezi sau în care te pui devine decisiv pentru parcursul ulterior în viață. Am învățat să caut oamenii de la care să pot învăța continuu, cu care să țintesc sus, indiferent cât de greu se ajunge acolo.”

”Sunt foarte atras de nou, de provocări, de altceva. Cred mult în proces, în “călătorie”, e ceva la fel de important precum rezultatul.”

„Antropologia confirmă faptul că nu competiția este cea care ne-a ajutat cel mai tare să supraviețuim ca specie, ci cooperarea. Societatea contemporană susține cooperarea, lucrul în echipă la nivel declarativ, din păcate.

Practic, încurajează și pune preț mult mai mare pe competiție, pe “ce notă ai luat azi la școală? 9? Și colegul de bancă? 10? A, păi, el de ce a putut să ia 10 și tu doar 9?!?”.

Asta pe câtă vreme abordarea cea mai stimulativă și eficientă ar fi una de genul: “9? Felicitări! Cum ai reușit să iei 9, ce te-a ajutat cel mai tare? Ce poți face să crești continuu? Cum îi mai poți ajuta și pe alții să crească odată cu tine?”.

„Eu am pentru oameni, în general, două întrebări: 

1.Ce înveți atunci când le știi deja pe toate? Când ai terminat cu școlile și cărțile obligatorii, ce citești, cât, ce mai înveți? Și

2.Ce faci atunci când nu mai ești obligat să faci nimic? Cât voluntariat? Cât contribui la schimbarea reală a societății ăsteia? Cât de real susții transformarea?

În România nu există o cultură solidă a voluntariatului, a contribuției necondiționate. În Statele Unite, de exemplu, un elev poate aplica pentru admitere la facultățile importante, celebre doar dacă are în CV activități serioase de voluntariat. Și e totul verificabil. ”

„Timp de un an și ceva, am lucrat, într-un proces de coaching și mentorat cu o puștoaică extraordinară care voia să facă neurochirurgie la una dintre universitățile din Ivy League.

Pentru că acele instituții pun mare accent pe dezvoltarea abilităților de leadership, de muncă în echipă, de dezvoltare continuă.

Din această vară, fata a devenit studentă acolo unde și-a dorit, în Statele Unite.

Da, ea învăța oricum foarte bine; însă americanii au testat-o incredibil de mult pe partea de comunicare, leadership și inteligență emoținală.

Apoi i-au acordat o bursă integrală de vreo 78.000 de dolari pe an, care înseamnă tot: școlarizare, cazare, masă.”

„Facem prea des o greșeală extrem de mare: întrebăm cum se ajunge “acolo” persoane care nu au ajuns niciodată acolo. Păi, dacă știau, nu ajungeau și ele? Ce rost are să-mi împărtășesc visurile cu oameni care nu fac nimic pentru visurile lor și vor râde de ale mele? De ce să atrag cu bună știință descurajări și critici inutile?” 

„Port zilnic cel mai important dialog din viața asta: cu mine însumi. Sincer și constructiv. Și mă înconjor ori stau pe lângă oameni care cresc, care acționează constant în direcția visurilor lor, căci doar așa pot învăța cum să mă îndrept și eu către visul meu.”

Cu bine,

Arina.

Lasă un răspuns